Paști cu sânge rece
Nu-mi pot imagina o liniște mai pătrunzătoare decât tăcerea mormântală a Procesiunii Mute, scurgându-se lent pe străzile Spaniei, de Paști. Monstrul cu multe capete se prelinge pe asfalt, strivit sub povara căinței. Un plumb grăitor. Poate doar țipătul de pasăre înjungheată, înălțat la cer de câte o bocitoare din margine, se poate măsura cu el în materie înfiorare. Acele săgeți acustice, numite Saeta îmi făceau cândva sângele să înghețe în vene.
Liniștea cea mai profundă își dă mâna cu zgomotele cele mai infernale prin alaiurile religioase de Semana Santa. Înainte de pandemie se țineau an de an. N-aș fi crezut vreodată că le voi duce dorul, dar fără acele torturi auditive, Săptămâna Patimilor nu inspiră decât melancolie. Pentru a doua oară consecutiv, în anul 2021, la fel ca în fatidicul 2020, pe tot teritoriul Spaniei s-au interzis festivitățile cu public. De frica unei contagieri în masă, întreaga suflare a țării și-a sărbătorit vestita Semana Santa încuiată în casă. Mai bine zis, n-a sărbătorit-o deloc. Nefastei aniversări a răstignirii Mântuitorului i se adarugă în acest mod un plus de ghinion.
Poporul s-a conformat surprinzător de repede cu interdicția. Procedura ispășirii manifeste a păcatelor, cea fără de care nu s-au putut concepe Sfinte Paști niciodată de-a lungul istoriei, s-a mutat de la exterior spre interior. Blestematul virus a băgat spaima în oameni mai abitir decât cele mai elaborate metode de autoflagere inventate de Inchiziție. În ce constau însă concret metodele de pedepsire recomandate de biserică la astfel de evenimente nu știe toată lumea. Ei bine, unii catolici radicali se biciuiesc până la sânge. Înconjurați de făpturi îmbrăcate în pânză de sac, care se spetesc să poarte pe umeri povara unor piedestaluri cu greutăți de tone, avansează lovindu-se în tăcere, ispășind astfel păcate proprii sau chiar ale altora. În urma lor merg bărbații desculți, care târăsc cruci imense pe caldarâm. Cu toții sunt mesageri ai unui calvar repetat obsedant, cât mai fidel cu putință, în fiecare primăvară.
În capitala neoficială a torturii sfinte, Sevilla, se adunau până nu demult pe urmele Mântuitorului nu mai puțin de 60.000 de penitenți nazarineni, organizați în 58 de frății. Lungul pomelnic al defilărilor era condus de vestita plimbare ritualică din noaptea Vinerii Mari a statuii „Nuestra Señora de la Esperanza”. Acea Madonă făcătoare de minuni, vestita „Macarena”, era adorată mai pasional decât o stea de cinema, Nu mărimea localităților este însă cea care dă măsura celebrității procesiunilor ei. Bunăoară micului sat aragonez Calanda îi revine faima celui mai zgomotos dintre toate. Cu numai 4000 de suflete, i s-a dus vestea pentru zgomotul asurzitor produs de cei 1500 de toboșari ai săi, chemați la datorie în apocaliptica sarabandă care se dezlănțuie începând cu ora 12 a amiezii în Vinerea Mare. Bat în continuu, toți concomintent, pâna doua zi dimineața, de se cutremură casele și pământul de sub picioare. Originea obiceiului calandez coboară în istorie până în anul 1127, când un păstor vigilent se pare că ar fi prevenit cu bătăi de tobă suflarea satului, aflată la slujba învierii în biserică, de atacul iminent al cotropitorilor mauri.
În Regatul Castilia La Mancha, supremația acustică aparține localității Hellín, a cărei vestită Tamborada, performată de nu mai puțin decât 20.000 de percuționiști, a reușit să obțină distincția „Fiesta de Interés Turístico International”. Revenind la obiceurile mai sângeroase, localitatea San Vicent, din regatul La Rioja, are faimă de cruzime exacerbată pentru abnegația cu care se biciuiesc Los Picaos, penitenți cu fața și corpul complet acoperite, care lasă la vedere numai spatele brăzdat de răni și cicatrici. Cu biciuști șfichiuitoare se lovesc din mers și nu se opresc din gârbăcit până nu adună douăsprăzece răni sângerânde, câte una pentru fiecare Apostol. Ca să le țină socoteala, fiecare dintre ei dispune de un gâde personal, menit nu doar să-l ajute la numărătoare, ci și și să-i zgârie spatele cu un bulgăre de ceară înspicată cu cioburi de sticlă, pentru a face să curgă cât mai mult sânge.
În Valverde de la Vera (Extremadura), tot în noaptea de vineri, o mână de bărbați se lasă răstigniți de bunăvoie. Mâinile și picioarele li se fixează de cruce cu frâghii de cânepă, iar pe creștet li se înfige o coroană de spini, apăsată bine, iarăși ca să curgă cât mai mult sânge. Catalonii din localitatea Verges practică Dansa de la Mort. Schelete în mărime naturală sunt plimbate noaptea pe străzile înguste ale orașului vechi. Ciudățenia este privită drept mostră de artă sacrală. Se dorește o reprezentare a confruntării directe cu moartea și a perisabilității vieții. Parada funebră îți atinge scopul fără doar și poate, frizând grotescul.
Un personaj de groază ieșită din comun este și Drăcoiaca, statuie aflată în proprietatea orașului - sediu episcopal Orihuela, o sculptură sacră realizată la comanda fermierilor locali, în anul 1695. Inițial s-a dorit o reprezentare a triumfului lui Cristos asupra Răului de pe Pământ. Spre surprinderea tuturor, sculptorul Nicolás De Bussi s-a gândit însă să reprezinte Satana printr-o femeie cu pieptul dezgolit, așezată pe un tron. Timp de 320 de ani, tronul respectiv a fost ținut departe de biserică, pentru că, pasămite, la prima încercare de a o introduce în incintă, Drăcoaica s-ar fi opus vehement, țipând ca din gură de șarpe. S-a renunțat la intenția de a repeta tentativa, așa că, în timp ce toate celelalte tronuri sunt plimbate obligatoriu și prin Catedrală, blestemata Satană se deplasează doar la exterior, practicând cu s-ar zice înconjorul.
În zona litoralului Mediteranei se practică obiceiuri mai blânde, chiar dacă solicitante pentru bieții Costaleros (hamalii benevoli care saltă tronurile pe umeri). De exemplu, în orașul Murcia, nu mai puțin de zece piedestale maiestuoase își așteaptă rândul la plimbarea anuală. Stranii sunt alaiurile care se perindă direct pe plajă, avansând anevoios prin nispiul mișcător, pe lângă turiștii la costum de baie, întinși pe cearceafuri. În cartierul de pescari Cabanzal din Valencia, traseul statuii care-l reprezintă pe Isus răstignit pe cruce include obligatoriu o plimbare prin apa mării.
„Si a Déu vols pregar posat en la mar”, postulează valencienii („De vrei să te rogi la Dumnezeu, intră în mare”), drept pentru care, nici un nici două, vajnicii bărbați ai comunității înșfacă tronul și-l poartă pe umeri prin apa mării nu tocmai calde în această perioadă a anului (circa 16 grade Celsius). Astfel, Semana Santa Marinera dobândește aură de tablou suprarealist. Mântuitorul impasibil, culcat cu fața la cer, este trecut pe deasupra capetelor muritorilor toropiți de soare, care uneori nici nu bagă de seamă ce se petrece la doar câțiva metri distanță de ei. Ca într-un tablou abstract de Dalí, trupul dezvelit al lui Cristos seamănă frapant cu muritorii despuiați de la picioarele lui.
În astfel de momente, o revelație pământeană își face loc în mintea privitorului, anume că, totuși, nu s-a schimbat mare lucru pe glob în ultimii 2000 de ani. Excepție fac, evident, anii 2020 și 2021, când nici procesiunile nici turiștii nu s-au mai rătăcit pe plajele Spaniei, în acest ev aprins al Săptămânii Patimilor Înăbușite.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg Spania, 2021
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 5/3/2021 |
Contact: |
|
|