Poezie de Paști
Când Paștile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri și dus agale,
Copil mǎ regǎsesc în satul meu
La casa bǎtrâneascǎ de pe vale;
Simt și acum, pe prispǎ, dimineața,
Cernându-și fluturașii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingǎșie fața
Cireșii alintându-se în floare,
Și-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal, zorit, urându-mi ziua bunǎ,
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotnița bǎtrânǎ;
Se anunța o mare sǎrbǎtoare,
Iar martorǎ era și Luna plinǎ:
Va coborî din morți, spre Înǎlțare,
Isus, a lui Maria, cu luminǎ!
Cǎ începea așa o primenealǎ,
Miresmele de flori de liliac,
Și lutul îmbrăcat în vǎruialǎ,
Se vânturau prin ușa din cerdac,
Ne ușuram și trupul de povarǎ
Și sufletul cumva de-am suduit,
(Scǎpam și eu atuncea de ocarǎ,
În ziua când mergeam la spovedit!)
Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici cǎ ne rodea burtica,
Ne mai spurcam și noi, deh! la mâncare,
Cǎ popa nu știa, zicea bunica,
Dar totul se fǎcea cu rânduialǎ
Și toate le-așezau la locul lor,
Știau bǎtrânii bine, fǎrǎ școalǎ,
Cum sǎ-L primim pe-al lumii Salvator
În miez de noapte, satu-n așteptare
Biserica-ntr-o horǎ o strângea,
Lumini se arǎtau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,
Ne întorceam cu paște și luminǎ,
Bunica ne dǎdea miel din cuptor,
Iar ouǎle-așteptau pe masa plinǎ
Sfințite în al nostru tricolor,
Iar la amiezi, pe luncǎ ne-ntâlneam
Gǎtit în straie noi cum altul nu-i,
Cǎci noi, copiii,-atunci ne înnoiam
Când Se nǎștea și la-nvierea Lui,
Și câtǎ bucurie, -ntregul sat,
Ouǎ ciocnind cu mare și cu mic,
Cristos a înviat! Adevǎrat!
Pe pajiștea cusutǎ-n borangic,
Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeași luncǎ, mândrǎ ca o ie,
Mi-a dat ca sǎ le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mǎrie
Aș vrea sǎ vin din nou în satul meu
În zi de Paști, în zi de sǎrbǎtoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare
E Paște iar și Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mǎri, de al meu sat,
O lacrimǎ de dor mi se prelinge
Simt o speranțǎ-n suflet cum izvoare
Din flacǎra-I ce arde, tumultoasǎ,
La ziua și sǎtucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasǎ.
Valeriu Cercel / Kitchener
|
