Elogiul glasului artei lui Nicãpetre ( 27 ianuarie 1936 Braila - 21 aprilie 2008 Toronto )
Scriu despre maestrul Nicãpetre ca o mângâiere pentru pierderea lui prea timpurie din mijlocul nostru, cãci prin artã, el a mers pe altarul jertfei. Dumnezeu a prins dragoste de el ºi l-a chemat ca sã-ºi ducã existenþa în alte sfere spirituale. Dispariþia lui ne-a strecurat în suflet însingurarea ºi scriind despre el, parcã îi simt prezenþa printre rânduri. Scriu cu oarecare strângere de inimã despre acest sculptor care a obþinut confirmarea internaþionalã a talentului, fiindcã sunt personalitãþi care te pot inhiba când încerci sã scrii despre ei.
Despre sculptorul Nicãpetre, exponent de vârf al artei contemporane universale, s-a scris mult, ºi totuºi foarte puþin faþã de valoarea operei sale. Are lucrãri rãspândite în toatã lumea ºi a cunoscut consacrarea internaþionalã dupã exilul sãu. A primit nenumãrate premii internaþionale, dintre cele mai valoroase. Doar în România s-a auzit despre el cu glas ceva mai stins. Dispariþia lui nu a avut ecoul în þarã pe mãsura lui. Poate cã este ºi aceasta o lege omeneascã, sã nu cântãreºti bine valoarea când îþi este prea aproape. Dupã cum e ºi vorba: „Nimeni nu e profet în þara lui.” Chiar ºi noi, cei ce i-am fost în preajmã, l-am considerat pe Nicãpetre un apropiat pe care îl apreciam, îl admiram ºi îl iubeam ca pe un mare artist ºi om deosebit. Atat omul, cât ºi operele lui, generau în jurul sãu un climat de autoritate spritualã care ne fãcea sã ne simþim înnobilaþi. ªtiam cã avem în preajmã un om atins de aripa geniului. ªi totuºi, abia dupã ce a plecat dintre noi l-am privit cu distanþa cuvenitã ºi l-am vãzut în toatã mãreþia lui. Mi-au venit în minte cuvintele lui Horia Vintilã, „fiecare lucru ºi fiecare fiinþã se vor întoarce la locurile lor, pentru ca ordinea divinã sã nu aibã de suferit”.
Întreaga fiinþã i-a fost absorbitã de sculpturã. N-a încetat în el nici o clipã freamãtul creaþiei. Cred cã ºi somnul era o prelungire a frãmântãrilor de peste zi. Îi simþi gândurile printre formele creaþiilor lui. Dupa ce i-ai vãzut lucrãrile ºi seriile de “Invocaþii”, Priveghi”, “Sãmânþa”, “Adam ºi Eva”, “Regele ºi Regina”, “Unirea”, chipurile scriitorilor din rotonda aflatã la Câmpul românesc din Hamilton, „Cariatidele” din vremea tinereþii ºi multe altele, lumea parcã þi se dezvãluie cu alte înþelesuri.
Cuprinsul gândurilor nu i-au mai încãput în lucrãrile fãcute cu dalta ºi a trebuit sã ia ºi pixul ca sã-l înmoaie în lumina scrisului. Artist complex fiind, în momentele de rãgaz, a fost ºi desenator, ºi pictor, ºi gravor, ºi scriitor, chiar dacã a publicat puþin. Nu i-a mai ajuns timpul sã-ºi vadã tipãrit romanul “Dãdica Melea”, un tribut adus oamenilor ºi locurilor din mijlocul cãrora s-a ridicat. Din acest roman am putut sã savurãm câteva fragmente publicate în „Observatorul” din Toronto. Scrierile publicate sunt douã volume, prima: „Brãiliþa-Downtown via UAP” apãrutã în 1994, iar ediþia a doua în 2007, în Brãila ºi a doua carte, „DownTown – Brãiliþa via `89” apãrut în 2001 în Toronto. Din cele douã cãrþi se desprinde cu înfiorare arderea pe rugul creaþiei pânã sã ajungã în faþa împlinirii destinului sãu. Sunt prinse ºi tablouri ale etapelor sociale ºi politice prin care a trecut ºara noastrã. Valoarea scrierilor lui constã în impresii, stãri sufleteºti, dar ºi prin frumuseþea exprimãrii. Trãirile autorului, începând din anii formãrii ca artist, dezvãluie concepte fundamentale pe care se vor sprijini întreaga lui creaþie ulterioarã.
A bãut din apa creaþiei, nici el nu ºtie de când.
„Cioplesc. Nu am avut ºi nu am o altã bucurie asemenea… o femeie, fãrã vârstã, fãrã chip, fãrã nume, o zânã, mi-a zis niºte vorbe care mã urmãresc încã ºi pe care nu le pricep; nu tu ai ales sculptura, scuptura te-a ales pe tine… un lucru ºtiu însã fãrã tãgadã; tot ce se poate numi viaþã se revarsã asupra mea când cioplesc, dalta muºcã, însã piatra creºte, creºte mereu… ursitoarele cele bune sunt prin preajmã… de unde vine asta, cum a ajuns asta pânã la mine, cãtre ce mã îndrept, ce vreau sã spun, cine trebuie sã asculte, dacã mã ascultã cineva, de ce pornesc de aici ºi mã opresc acolo, de ce urmez cãrarea asta ºi nu alta? Nu-mi explic ºi nu-mi propun cu tot dinadinsul sã-mi explic. Bucuria ce mã cuprinde când cioplesc umbreºte orice certitudine, cred cã se aseamana cu bucuria lui Dumnezeu când a creat cerul cu stelele, a împrãºtiat întunericul ºi s-a fãcut luminã când a creat totul din nimic.”
Perioada de plãmãdire a personalitãþii artistice este un adevarat clocot redat cu simþul artistic dublat de intelectualul de o rafinatã culturã. Din zorii formaþiei sale, simte cã i se deschide o cale înaltã care pune stãpânire absolutã pe el „o sete care-l soarbe” cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu, ºi poþi întrezãri jertfa ca platã, ca într-un Manole al zilelor noastre.
La intrarea în facultate, Vasile Gorduz, student în anii mai mari, privind lucrãrile pemtru concursul de admitere, oprindu-se în faþa lucrãrii lui Nicãpetre, pe atunci numai Petre Bãlãnicã, i se adreseazã: „Bãdie, matale ar trebui sã dai examen pentru Uniune, nu pentru facultate!”
Pe vremea studenþiei, ne marturiseºte autorul: „Eram absorbit de modelaj. Temele de atelier nu-mi erau de ajuns, modelam pentru mine ºi dupã-amiezele. Când nu aveam acces în atelierul ºcolii, pictam acasã în extrem de mica mea odaiþã pe strada Raþiu 9, ori la capãtul tramvaielor, peisaje. Aproape searã de searã desenam la cursurile de crochiuri. Corpul uman, mã preocupa înscrierea lui în spaþiu, cum îl compui pe foaia de hârtie ori în spaþiu modelând lutul, cum îl deformezi chiar sã-þi rãspundã nevoii tale de a exprima, de a te exprima. Culorile din plain air, lumina cu puterea ei magicã, haºurile ori petele negre pe suprafaþa albã, puterea lor de a sugera o stare, dar mai ales bucuria de a lucra cu mâinile, cu mintea, acea dorinþã inexplicabilã de a face, îmi ocupa tot timpul”. Era preocupat ºi de desen: “Vreau sã desenez ce simt ºi ce gândesc. La dracu cu toate teoriile. Viaþa, bucuria, durerea, îndoiala, dorinþa, vrerea…astea conteazã. CUM SE DESENEAZÃ BUCURIA ªI DUREREA DE A GÂNDI?”
Desenul l-a preocupat de-a lungul vieþii. A fost pasionat de liniile corpului feminin pe care le-a surprins în libere ºi neaºteptate atitudini pentru a le scoate în relief tainele tulburatoarelor frumuseþi. “Îmi place sã surprind fiinþa umanã cu întortocheatele ei cãutãri, neliniºti”…
„Desenul poartã dumnezeirea în el, învãluie nemijlocit privitorul cu adevãrul ce se vrea spus, susþine aprinsã în faþa ochilor noºtri flacãra sacrã a creaþiei. O umilã bucatã de cãrbune mânuitã cu talent pe faþa albã a hârtiei aduce sub ochii noºtri întregul univers de gândire ºi idei, de sensibilitate, de frumuseþe ce poate fi cuprins în aceastã activitate umanã.”
Dupã mulþi ani, la maturitate, sculptorul Nicãpetre, în rânduri pline de viaþã, dezvãluie obsesia durabilã a creaþiei sale, cu rãdãcinile aflate în anii tinereþii. Rememoreazã întrebãrile ºi frãmântãrile tinereþii pe care o simþea clocotind în toatã fiinþa lui, stãri prin care trec doar cei pe care Dumnezeu îi considerã aleºii Lui pentru a continua pe pãmânt lucrãrile dumnezeieºti: „Ce? De ce? Pentru ce? Pentru cine? Întrebãri ce loveau neîncetat ca valul de stâncã. Se poate da un rãspuns? Este oare nevoie de un rãspuns? Oare acþiunile ºi dorinþele noastre trebuiesc logic explicate ºi argumentate? Nu cumva existã mai multe simþuri decât cele stabilite de ºtiinþã? Flerul, bunul simþ, preferinþa, intuiþia nu-s pe listã. Eram ca un prepelicar când simte cã te pregãteºti sã pleci la vânãtoare. Nu-ºi mai gseºte astâmpãr, abia aºteaptã s-o zbughiascã printre miriºti, sã caute, sã rãscoleascã, sã adulmece urma vulpii, s-o scoatã din vizuinã, sã þi-o aducã în bãtaia puºtii. Ce? De ce? Pentru cine? Sunt întrebãri, da, obsedante, dar rãspunsul nu-i absolut necesar acum, nu-i pierdutã ziua dacã roºcata nu era acasã, faptul cã am cutreierat câmpurile, cã i-am adulmecat urma ºi-i ºtim ascunzãtoarea, asta-i. Ajungem noi odatã sã-i punem pielea pe bãþ.”
ªi nu peste multã vreme, tumultul pasiunii i-a dat lui Nicãpetre satisfacþia sã punã ‘pe bǎþ blana roºcatei’. Sculpturile sale au dat dreptul la existentã ideilor ºi trãirilor sale, deºi la facultate nu a avut norocul sã fie îndrumat de profesori strãluciþi: „La facultate am fost îndrumat în domeniul sculpturii de profesori incapabili, ajunºi în poziþia respectivã datoritã intereselor partidului. Singur mi-am construit ideile ºi stilul în sculpturã în piatrã, despre care mulþi ani am crezut cã este singura sculpturã.”
Dupã terminarea facultãþii îºi cautã în continuare nota proprie a creaþiei. κi doreºte „STATORNICIA Dragomirnei, PURITATEA Moldoviþei, ÎNDURAREA întruchipãrilor de piatrã la rãscruce de drumuri, SPAIMELE cimitirelor de sub dealurile Istritei, CUVIINÞA costumului din þara Sãliºtei, CUMINÞENIA crestãturilor în lemn din preajma vetrelor… IATà Dascãlii ce-mi trebuiau, iatã ABECEDARUL ce mi-a fost ascuns, iatã lecþia ce va trebui sã o buchisesc singur. ASTA-I CE VOIAM Sà SPUN, ASTA-I CE VREAU Sà SPUN. Voi putea? Cum? Cu ce?
Petre Comarnescu intuia chiar din 1969 cã Nicãpetre urmeazã sursele ºi metodele de esentializare a formei, care sunt de esentã brâncuºianã, având aceeaºi cuprindere filosoficã a lucrurilor ºi acelaºi meºteºug al pietrei. Dar nu numai atât. Arta lui Nicãpetre este inconfundabilã, e unicã. Dar mai exista o oarecare asemanare, cea a chipului. Fotografiile stau mãrturie cã înfãþiºarea sa semãnã pânã la un punct cu Brâncuºi.
Avea o staturã plãcutã ºi în tinereþe a fãcut sã suspine o mulþime de femei frumoase. Dar el a fost absorbit total de creaþie, aºa cum numai geniile sunt. Interiorul sau era un adevarat clocot. Referindu-se la piatra pe care o transforma în artã ”piatra, ce mã storcea ºi de ultima vlagã, piatra, aceasta divinã curtezanã adoratã”, Nicapetre creazã un adevãrat imn al pietrei de la care a împrumutat câte ceva din fiinþa ei. Sunt rânduri tulburatoare prin profunzime ºi pasiune: “Cu TÃCEREA ei, piatra mã cheamã, cu ASPRIMEA ei, piatra mã apropie, cu GREUTATEA ei, piatra mã înalþã, cu MASIVITATEA ei, piatra îmi dã putere, cu REZISTENTA ei, mã-ndârjeºte, VESNICIA ei, îmi aratã calea, CUMINÞENIA ei, mã duce cãtre miezul lucrurilor, FIRESCUL ei, mã povãþuieºte sã nu cad în ispitã. Doamne nu mã parasi acum… Cioplesc…
O putere mocnitã se vrea la luminã…
Vulpea este la ea în ghizuinã, o miros, o voi trage eu afarã de coadã acuºi. O bucurie sorã cu demenþa, necunoscutã încã mã învaluie”. Este absorbit total în timpul creaþiei: „Mintea merge, muºchii functioneazã, tesla lasã urme frumoase în carnea buºteanului de silver maple, arþar argintiu, joagãrul mã ascultã, spaþiul din jurul meu se umple cu sculptura mea, n-am timp de nimic altceva”.
Avea conºtiinþa valorii proprii.
„Eu am avut ºi am ce spune cu sculptura mea, eu nu fac sculpturi agreabile, de pus în hol sau apartament sã se acorde frumos cu mobila, sau ceva agreabil ºi decorativ în faþa clãdirilor, sculptura mea nu este o meserie frumoasã ºi bãnoasã, sculptura mea este destin.”
In Romãnia nu a vrut sã facã concesii în arta sa ºi a fugit de acea lume manipulatã pânã la idiotizare. A fost o palmã pe care a dat-o noilor norme de viaþã impuse cu forþa, atât de aberante, cãci epoca ceauºistã trimitea în ridicol ideea de culturã. “Arta nu-i fandosealã, nu-i slugãrnicie, nu-i perversitate, nu-i vanitate. Scuip pe voi toþi ºi pe arta voastrã. În 1981, a ajuns în Canada dupa un popas de câþiva ani în Grecia ºi apoi în Italia. Dar nici în Canada, þara în care s-a stabilit, viaþa nu i-a fost uºoarã. A fost un exil autoimpus ºi a plãtit un preº foarte greu pentru a-ºi realiza visul artistic.
Chiar de la primul pas fãcut în Canada, a primit un avertisment când a fost întrebat ce profesie are:
– Sunt artist sculptor, am rãspuns ofiþerului la oficiul emigraþiei.
– Artist, artist, dar din ce trãieºti?
Puteþi trage concluzia cã, se ºtie de catre toatã lumea: un artist în Canada nu poate trãi din arta sa. Cui i se întâmplã aºa ceva este apreciat ca un fenomen rarisim. Dacã existã artã în condiþiile în care artiºtii nu pot trãi din arta lor, este pentru cã se pune baza pe nebunia artiºtilor ºi pe vanitatea lor care-i pune în stare de lucru.
Aici mi se atrage atenþia cã stilul meu este prea etnic.
„M-am calificat dulgher sau vopsitor de case, de þevi, dar ce dracu n-am fãcut. De doisprezece ani trãind în Canada, – noteaza într-un timp – pentru a continua sculptura, am plãtit un tribut de efort fizic, financiar, moral, afectiv, mult mai mare decat cel platit în România.”
În cercul literar al revistei “Observatorul” care astãzi îi poartã numele, Ovidiu Creangã, i-a adresat un catren pe aceastã temã:
„Tot cioplind la buturugi,
Cu dolarii nu te-ajungi.
Dacã te faceai tâmplar,
Azi erai milionar”.
… „artistul nu poate schimba societatea cu arta lui, banu` este atracþia ºi motorul, banu` dã putere troglodiþilor, îi urcã pe tronul lumii, orbeºte ºi întunecã spiritele senine. Artistul ºi arta cad victimã banului”, noteazã cu amãrãciune maestrul Nicãpetre.
În ciuda tuturor impedimentelor, în Canada nu va înceta sã-ºi întruchipeze gândurile, sã ne vorbeascã naturii noastre interioare prin piatrã, marmurã, prin lemn, mai ales cel al arþarului argintiu. Dumnezeu i-a scos în cale omul providential, pe Anca Ghiþescu, care i-a stat în sprijin, având conºiinþa cã are în prejmã un artist atins de aripa genialitãþii. Dar pânã sã ajungã în final, forþa creatoare izvorâtã din sensibilitatea sa artisticã îl îndeamnã continuu la efort ºi îºi spunea: „Din ce am trãit, îmi trag seva pentru ce voi ciopli”.
Ochiul sãu a filtrat acut lumina ºi umbra dându-le dimensiuni extrasenzoriale. Ochii i-au jucat pe liniile de demarcare dintre real ºi spiritual, a transfigurat în chip novator ideile, gândurile, problemele de viaþã. Ba mai mult încã, îndrãznesc a spune, cã aceste lucrãri împrumutã ceva din înfãþisarea fizicã a lui Nicãpetre. Lucrarile lui au ceva din semeþia lui, din aerul ce-l degaja el, din spiritualitatea lui. Lucrãrile par a fi încãrcate cu o sursã de energie spiritualã, parcã au grai ºi intrã în conversaþie cu tine, astfel Nicãpetre se inscrie in galeria marilor creatori universali.
^^
Nicãpetre a fost membru al redacþiei revistei Observatorul din Toronto de la inceputuri ºi membru fondator, din 1995, al grupului literar-artistic de pe lângã Observatorul.
De neuitat intalnirile noastre culturale cand Nicapetre ne recita din Mihai Eminescu, cand ne vorbea despre arta, cand ne prezenta cartile si albumele scrise de el.
Din anul 2006 cercul nostru cultural a primit numele „Cenaclul Nicãpetre”, iar din anul 2009 a instituit premiul special pentru artã, „Nicãpetre”.
Elena Buica / Canada
|
Elena Buicã 4/19/2021 |
Contact: |
|
|
