Elogiul glasului artei lui Nicăpetre ( 27 ianuarie 1936 Braila - 21 aprilie 2008 Toronto )
Scriu despre maestrul Nicăpetre ca o mângâiere pentru pierderea lui prea timpurie din mijlocul nostru, căci prin artă, el a mers pe altarul jertfei. Dumnezeu a prins dragoste de el și l-a chemat ca să-și ducă existența în alte sfere spirituale. Dispariția lui ne-a strecurat în suflet însingurarea și scriind despre el, parcă îi simt prezența printre rânduri. Scriu cu oarecare strângere de inimă despre acest sculptor care a obținut confirmarea internațională a talentului, fiindcă sunt personalități care te pot inhiba când încerci să scrii despre ei.
Despre sculptorul Nicăpetre, exponent de vârf al artei contemporane universale, s-a scris mult, și totuși foarte puțin față de valoarea operei sale. Are lucrări răspândite în toată lumea și a cunoscut consacrarea internațională după exilul său. A primit nenumărate premii internaționale, dintre cele mai valoroase. Doar în România s-a auzit despre el cu glas ceva mai stins. Dispariția lui nu a avut ecoul în țară pe măsura lui. Poate că este și aceasta o lege omenească, să nu cântărești bine valoarea când îți este prea aproape. După cum e și vorba: Nimeni nu e profet în țara lui. Chiar și noi, cei ce i-am fost în preajmă, l-am considerat pe Nicăpetre un apropiat pe care îl apreciam, îl admiram și îl iubeam ca pe un mare artist și om deosebit. Atat omul, cât și operele lui, generau în jurul său un climat de autoritate sprituală care ne făcea să ne simțim înnobilați. Știam că avem în preajmă un om atins de aripa geniului. Și totuși, abia după ce a plecat dintre noi l-am privit cu distanța cuvenită și l-am văzut în toată măreția lui. Mi-au venit în minte cuvintele lui Horia Vintilă, fiecare lucru și fiecare ființă se vor întoarce la locurile lor, pentru ca ordinea divină să nu aibă de suferit.
Întreaga ființă i-a fost absorbită de sculptură. N-a încetat în el nici o clipă freamătul creației. Cred că și somnul era o prelungire a frământărilor de peste zi. Îi simți gândurile printre formele creațiilor lui. Dupa ce i-ai văzut lucrările și seriile de Invocații, Priveghi, Sămânța, Adam și Eva, Regele și Regina, Unirea, chipurile scriitorilor din rotonda aflată la Câmpul românesc din Hamilton, Cariatidele din vremea tinereții și multe altele, lumea parcă ți se dezvăluie cu alte înțelesuri.
Cuprinsul gândurilor nu i-au mai încăput în lucrările făcute cu dalta și a trebuit să ia și pixul ca să-l înmoaie în lumina scrisului. Artist complex fiind, în momentele de răgaz, a fost și desenator, și pictor, și gravor, și scriitor, chiar dacă a publicat puțin. Nu i-a mai ajuns timpul să-și vadă tipărit romanul Dădica Melea, un tribut adus oamenilor și locurilor din mijlocul cărora s-a ridicat. Din acest roman am putut să savurăm câteva fragmente publicate în Observatorul din Toronto. Scrierile publicate sunt două volume, prima: Brăilița-Downtown via UAP apărută în 1994, iar ediția a doua în 2007, în Brăila și a doua carte, DownTown Brăilița via `89 apărut în 2001 în Toronto. Din cele două cărți se desprinde cu înfiorare arderea pe rugul creației până să ajungă în fața împlinirii destinului său. Sunt prinse și tablouri ale etapelor sociale și politice prin care a trecut șara noastră. Valoarea scrierilor lui constă în impresii, stări sufletești, dar și prin frumusețea exprimării. Trăirile autorului, începând din anii formării ca artist, dezvăluie concepte fundamentale pe care se vor sprijini întreaga lui creație ulterioară.
A băut din apa creației, nici el nu știe de când.
Cioplesc. Nu am avut și nu am o altă bucurie asemenea
o femeie, fără vârstă, fără chip, fără nume, o zână, mi-a zis niște vorbe care mă urmăresc încă și pe care nu le pricep; nu tu ai ales sculptura, scuptura te-a ales pe tine
un lucru știu însă fără tăgadă; tot ce se poate numi viață se revarsă asupra mea când cioplesc, dalta mușcă, însă piatra crește, crește mereu
ursitoarele cele bune sunt prin preajmă
de unde vine asta, cum a ajuns asta până la mine, către ce mă îndrept, ce vreau să spun, cine trebuie să asculte, dacă mă ascultă cineva, de ce pornesc de aici și mă opresc acolo, de ce urmez cărarea asta și nu alta? Nu-mi explic și nu-mi propun cu tot dinadinsul să-mi explic. Bucuria ce mă cuprinde când cioplesc umbrește orice certitudine, cred că se aseamana cu bucuria lui Dumnezeu când a creat cerul cu stelele, a împrăștiat întunericul și s-a făcut lumină când a creat totul din nimic.
Perioada de plămădire a personalității artistice este un adevarat clocot redat cu simțul artistic dublat de intelectualul de o rafinată cultură. Din zorii formației sale, simte că i se deschide o cale înaltă care pune stăpânire absolută pe el o sete care-l soarbe cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu, și poți întrezări jertfa ca plată, ca într-un Manole al zilelor noastre.
La intrarea în facultate, Vasile Gorduz, student în anii mai mari, privind lucrările pemtru concursul de admitere, oprindu-se în fața lucrării lui Nicăpetre, pe atunci numai Petre Bălănică, i se adresează: Bădie, matale ar trebui să dai examen pentru Uniune, nu pentru facultate!
Pe vremea studenției, ne marturisește autorul: Eram absorbit de modelaj. Temele de atelier nu-mi erau de ajuns, modelam pentru mine și după-amiezele. Când nu aveam acces în atelierul școlii, pictam acasă în extrem de mica mea odaiță pe strada Rațiu 9, ori la capătul tramvaielor, peisaje. Aproape seară de seară desenam la cursurile de crochiuri. Corpul uman, mă preocupa înscrierea lui în spațiu, cum îl compui pe foaia de hârtie ori în spațiu modelând lutul, cum îl deformezi chiar să-ți răspundă nevoii tale de a exprima, de a te exprima. Culorile din plain air, lumina cu puterea ei magică, hașurile ori petele negre pe suprafața albă, puterea lor de a sugera o stare, dar mai ales bucuria de a lucra cu mâinile, cu mintea, acea dorință inexplicabilă de a face, îmi ocupa tot timpul. Era preocupat și de desen: Vreau să desenez ce simt și ce gândesc. La dracu cu toate teoriile. Viața, bucuria, durerea, îndoiala, dorința, vrerea
astea contează. CUM SE DESENEAZĂ BUCURIA ȘI DUREREA DE A GÂNDI?
Desenul l-a preocupat de-a lungul vieții. A fost pasionat de liniile corpului feminin pe care le-a surprins în libere și neașteptate atitudini pentru a le scoate în relief tainele tulburatoarelor frumuseți. Îmi place să surprind ființa umană cu întortocheatele ei căutări, neliniști
Desenul poartă dumnezeirea în el, învăluie nemijlocit privitorul cu adevărul ce se vrea spus, susține aprinsă în fața ochilor noștri flacăra sacră a creației. O umilă bucată de cărbune mânuită cu talent pe fața albă a hârtiei aduce sub ochii noștri întregul univers de gândire și idei, de sensibilitate, de frumusețe ce poate fi cuprins în această activitate umană.
După mulți ani, la maturitate, sculptorul Nicăpetre, în rânduri pline de viață, dezvăluie obsesia durabilă a creației sale, cu rădăcinile aflate în anii tinereții. Rememorează întrebările și frământările tinereții pe care o simțea clocotind în toată ființa lui, stări prin care trec doar cei pe care Dumnezeu îi consideră aleșii Lui pentru a continua pe pământ lucrările dumnezeiești: Ce? De ce? Pentru ce? Pentru cine? Întrebări ce loveau neîncetat ca valul de stâncă. Se poate da un răspuns? Este oare nevoie de un răspuns? Oare acțiunile și dorințele noastre trebuiesc logic explicate și argumentate? Nu cumva există mai multe simțuri decât cele stabilite de știință? Flerul, bunul simț, preferința, intuiția nu-s pe listă. Eram ca un prepelicar când simte că te pregătești să pleci la vânătoare. Nu-și mai gsește astâmpăr, abia așteaptă s-o zbughiască printre miriști, să caute, să răscolească, să adulmece urma vulpii, s-o scoată din vizuină, să ți-o aducă în bătaia puștii. Ce? De ce? Pentru cine? Sunt întrebări, da, obsedante, dar răspunsul nu-i absolut necesar acum, nu-i pierdută ziua dacă roșcata nu era acasă, faptul că am cutreierat câmpurile, că i-am adulmecat urma și-i știm ascunzătoarea, asta-i. Ajungem noi odată să-i punem pielea pe băț.
Și nu peste multă vreme, tumultul pasiunii i-a dat lui Nicăpetre satisfacția să pună pe bǎț blana roșcatei. Sculpturile sale au dat dreptul la existentă ideilor și trăirilor sale, deși la facultate nu a avut norocul să fie îndrumat de profesori străluciți: La facultate am fost îndrumat în domeniul sculpturii de profesori incapabili, ajunși în poziția respectivă datorită intereselor partidului. Singur mi-am construit ideile și stilul în sculptură în piatră, despre care mulți ani am crezut că este singura sculptură.
După terminarea facultății își caută în continuare nota proprie a creației. Își dorește STATORNICIA Dragomirnei, PURITATEA Moldoviței, ÎNDURAREA întruchipărilor de piatră la răscruce de drumuri, SPAIMELE cimitirelor de sub dealurile Istritei, CUVIINȚA costumului din țara Săliștei, CUMINȚENIA crestăturilor în lemn din preajma vetrelor
IATĂ Dascălii ce-mi trebuiau, iată ABECEDARUL ce mi-a fost ascuns, iată lecția ce va trebui să o buchisesc singur. ASTA-I CE VOIAM SĂ SPUN, ASTA-I CE VREAU SĂ SPUN. Voi putea? Cum? Cu ce?
Petre Comarnescu intuia chiar din 1969 că Nicăpetre urmează sursele și metodele de esentializare a formei, care sunt de esentă brâncușiană, având aceeași cuprindere filosofică a lucrurilor și același meșteșug al pietrei. Dar nu numai atât. Arta lui Nicăpetre este inconfundabilă, e unică. Dar mai exista o oarecare asemanare, cea a chipului. Fotografiile stau mărturie că înfățișarea sa semănă până la un punct cu Brâncuși.
Avea o statură plăcută și în tinerețe a făcut să suspine o mulțime de femei frumoase. Dar el a fost absorbit total de creație, așa cum numai geniile sunt. Interiorul sau era un adevarat clocot. Referindu-se la piatra pe care o transforma în artă piatra, ce mă storcea și de ultima vlagă, piatra, aceasta divină curtezană adorată, Nicapetre crează un adevărat imn al pietrei de la care a împrumutat câte ceva din ființa ei. Sunt rânduri tulburatoare prin profunzime și pasiune: Cu TĂCEREA ei, piatra mă cheamă, cu ASPRIMEA ei, piatra mă apropie, cu GREUTATEA ei, piatra mă înalță, cu MASIVITATEA ei, piatra îmi dă putere, cu REZISTENTA ei, mă-ndârjește, VESNICIA ei, îmi arată calea, CUMINȚENIA ei, mă duce către miezul lucrurilor, FIRESCUL ei, mă povățuiește să nu cad în ispită. Doamne nu mă parasi acum
Cioplesc
O putere mocnită se vrea la lumină
Vulpea este la ea în ghizuină, o miros, o voi trage eu afară de coadă acuși. O bucurie soră cu demența, necunoscută încă mă învaluie. Este absorbit total în timpul creației: Mintea merge, mușchii functionează, tesla lasă urme frumoase în carnea bușteanului de silver maple, arțar argintiu, joagărul mă ascultă, spațiul din jurul meu se umple cu sculptura mea, n-am timp de nimic altceva.
Avea conștiința valorii proprii.
Eu am avut și am ce spune cu sculptura mea, eu nu fac sculpturi agreabile, de pus în hol sau apartament să se acorde frumos cu mobila, sau ceva agreabil și decorativ în fața clădirilor, sculptura mea nu este o meserie frumoasă și bănoasă, sculptura mea este destin.
In Romănia nu a vrut să facă concesii în arta sa și a fugit de acea lume manipulată până la idiotizare. A fost o palmă pe care a dat-o noilor norme de viață impuse cu forța, atât de aberante, căci epoca ceaușistă trimitea în ridicol ideea de cultură. Arta nu-i fandoseală, nu-i slugărnicie, nu-i perversitate, nu-i vanitate. Scuip pe voi toți și pe arta voastră. În 1981, a ajuns în Canada dupa un popas de câțiva ani în Grecia și apoi în Italia. Dar nici în Canada, țara în care s-a stabilit, viața nu i-a fost ușoară. A fost un exil autoimpus și a plătit un preș foarte greu pentru a-și realiza visul artistic.
Chiar de la primul pas făcut în Canada, a primit un avertisment când a fost întrebat ce profesie are:
Sunt artist sculptor, am răspuns ofițerului la oficiul emigrației.
Artist, artist, dar din ce trăiești?
Puteți trage concluzia că, se știe de catre toată lumea: un artist în Canada nu poate trăi din arta sa. Cui i se întâmplă așa ceva este apreciat ca un fenomen rarisim. Dacă există artă în condițiile în care artiștii nu pot trăi din arta lor, este pentru că se pune baza pe nebunia artiștilor și pe vanitatea lor care-i pune în stare de lucru.
Aici mi se atrage atenția că stilul meu este prea etnic.
M-am calificat dulgher sau vopsitor de case, de țevi, dar ce dracu n-am făcut. De doisprezece ani trăind în Canada, noteaza într-un timp pentru a continua sculptura, am plătit un tribut de efort fizic, financiar, moral, afectiv, mult mai mare decat cel platit în România.
În cercul literar al revistei Observatorul care astăzi îi poartă numele, Ovidiu Creangă, i-a adresat un catren pe această temă:
Tot cioplind la buturugi,
Cu dolarii nu te-ajungi.
Dacă te faceai tâmplar,
Azi erai milionar.
artistul nu poate schimba societatea cu arta lui, banu` este atracția și motorul, banu` dă putere troglodiților, îi urcă pe tronul lumii, orbește și întunecă spiritele senine. Artistul și arta cad victimă banului, notează cu amărăciune maestrul Nicăpetre.
În ciuda tuturor impedimentelor, în Canada nu va înceta să-și întruchipeze gândurile, să ne vorbească naturii noastre interioare prin piatră, marmură, prin lemn, mai ales cel al arțarului argintiu. Dumnezeu i-a scos în cale omul providential, pe Anca Ghițescu, care i-a stat în sprijin, având conșiința că are în prejmă un artist atins de aripa genialității. Dar până să ajungă în final, forța creatoare izvorâtă din sensibilitatea sa artistică îl îndeamnă continuu la efort și își spunea: Din ce am trăit, îmi trag seva pentru ce voi ciopli.
Ochiul său a filtrat acut lumina și umbra dându-le dimensiuni extrasenzoriale. Ochii i-au jucat pe liniile de demarcare dintre real și spiritual, a transfigurat în chip novator ideile, gândurile, problemele de viață. Ba mai mult încă, îndrăznesc a spune, că aceste lucrări împrumută ceva din înfățisarea fizică a lui Nicăpetre. Lucrarile lui au ceva din semeția lui, din aerul ce-l degaja el, din spiritualitatea lui. Lucrările par a fi încărcate cu o sursă de energie spirituală, parcă au grai și intră în conversație cu tine, astfel Nicăpetre se inscrie in galeria marilor creatori universali.
^^
Nicăpetre a fost membru al redacției revistei Observatorul din Toronto de la inceputuri și membru fondator, din 1995, al grupului literar-artistic de pe lângă Observatorul.
De neuitat intalnirile noastre culturale cand Nicapetre ne recita din Mihai Eminescu, cand ne vorbea despre arta, cand ne prezenta cartile si albumele scrise de el.
Din anul 2006 cercul nostru cultural a primit numele Cenaclul Nicăpetre, iar din anul 2009 a instituit premiul special pentru artă, Nicăpetre.
Elena Buica / Canada
|
Elena Buică 4/19/2021 |
Contact: |
|
|
