In apărarea lui Mihail Sadoveanu
ÎN APĂRAREA LUI MIHAIL SADOVEANU
Considerat unul dintre cei mai însemnați și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu o carieră ce se întinde pe durata a cincizeci de ani, Mihail Sadoveanu a fost supranumit de Geo Bogza „Ceahlăul literaturii române”. Ca om politic, biografia i-a fost umbrită de un vădit oportunism, implicând aprecieri incomode controversate cu privire la adevărata sa personalitate. Consider că unele evenimente generatoare de calomnii, reproșuri și atacuri, merită incontestabil evocate. Prezentul eseu va încerca să cerceteze și să respingă câteva acuze profund denigratoare la adresa acestui mare scriitor, având în vedere rolul deosebit pe care l-a avut logica istoriei în desfășurarea fenomenelor, precum și respectarea condiției fundamentale că cine scotocește istoria și subteranele vremurilor trecute trebuie să aibă o anume resposabilitate.
În ordine cronologică, un reper important al analizei care trebuie pecizat este, fără îndoială, demersul scriitorului de a intra în masonerie. Exegeții vieții și operei lui Sadoveanu găsesc că pragul despărțitor între două vârste literare este anul 1928, an care marchează două perioade distincte nu numai în viața scriitorului, ci reflectate, adânc, și în opera sa. Prin 1926-1927 în viața lui Sadoveanu s-a petrecut un fapt bogat în consecințe. A devenit mason. Inițierea s-a produs ceva mai înainte. Acest proces inițiatic îi va modifica părerea despre lume și viață și, prin reflex, opera. Este evident că Hanu’ Ancuței (1928), Zodia Cancerului (1928), Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Frații Jderi (1935-1943), Divanul persian (1940) oglindesc o altă vârstă creatoare. Extremiștii de dreapta îi reproșează apartenența la masonerie și, prin consecință, adoptarea unor atitudini deschis democratice care, prin ele însele, semnificau repudierea extremismului de dreapta, manifestat intens în anii treizeci.
În anul 1936, Sadoveanu acceptă să preia funcția de director al cotidienelor Adevărul și Dimineața. E probabil că această funcție era una mai mult simbolică, deși colaborările sale în gazetele pe care le conducea nu lipsesc. În aceste condiții, forțele de dreapta și extrema dreaptă, ca și gazetele lor, declanșează o violentă campanie împotriva celor două cotidiene, gestul lui Sadoveanu părându-li-se o sfidare. Valul injuriilor s-a dezlănțuit fără zăgaz, invectivată fiind nu numai persoana, ci și opera, ziarele îndemnând chiar la arderea cărților scriitorului. Atacurile grobiene împotriva omului Sadoveanu și a operei sale stau mărturie în numeroase ediții ale gazetei Porunca vremii. În numărul din 5 februarie 1937 al Adevărului, Sadoveanu a replicat în articolul „Mic bilanț”, celor care i-au ars cărțile: Dacă ați fi cetit acele cărți, voi, umiliților și ofensaților, ați fi aflat în ele mîngîierea în necazurile de azi și nădejde în ziua de mîine. Ați fi găsit o fierbinte credință în acest popor atât de maltratat de cătră oameni vicleni și o siguranță că Dumnezeu va scoate la liman dreptatea celor mulți. La 12 martie 1937, în Adevărul, pomenind de „insanitățile și calomniile” ce i se adresează, se automărturisește în articolul „Păcat”: Socotesc că am scris pe paginile vieții unde ceea ce și peste o mie de ani aș putea ceti fără să mă rușinez. Din această pricină nu am fost în stare să răspund neadevărurilor și grosolăniilor pe care unii interesați sau unii dușmani le-au acumulat împotriva mea. Am disprețuit și am întors fața de cătră ceea ce am socotit că e o ofensă Dumnezeului meu, pe care l-am slujit drept. Mărturisesc: nu m-am întristat cugetând, că atunci când își mușcă limbile ponegritorii mei sunt în primejdie să moară otrăviți. La 28 martie 1937, în articolul „Polemică”, publicat în Adevărul scria: Iubiți și stimați prieteni, iertați-mă când vă declar că, oricât m-ați îndemna, nu voi răspunde atacurilor ce mi se adresează de anume oameni și anume presă. Ca să onorez pe un adversar al meu cu o polemică, trebuie să mă onorez eu însumi cu lupta ce mi se propune, iar această luptă trebuie să fie în slujba ideilor, pentru a lumina un adevăr. Când mi se adresează injurii, când pe cei care fac asta îi bănuiesc de rea-credință și interes, nu socotesc că aș avea dreptul să tulbur și eu echilibrul sufletesc al semenilor mei și nici n-aș putea să urmez pe alții pe calea asta, întrucât am aflat de la neamul meu cuviința și demnitatea.
Atunci au intervenit, proteguitor, personalități importante din lumea scrisului care considerau că trebuie respinse ofensele aduse omului Sadoveanu și operei sale într-un gest de solidaritate. La 1 aprilie 1937, ripostează energic un numeros grup de intelectuali, printre care, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, George Topârceanu, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Petru Groza, Constantin Balmuș, Demonstene Botez, Șerban Cioculescu, Alexandru A. Philippide, Mihai Ralea, Andrei Oțetea, semnând Protestul intelectualilor: De câtva timp se încearcă asasinarea morală a celui mai reprezentativ și mai autentic scriitor român...Ne aflăm în fața unei grave primejdii pentru literatura și cultura românească. Dacă Mihail Sadoveanu poate fi ostracizat cu atîta ușurință, fără a se ține seama de opera care rămâne o mândrie a literaturii românești, înseamnă că lucrurile culturale și-au pierdut orice valoare și fanatismul politic copleșește manifestările spirituale cele mai curate și mai prețioase pentru însăși ființa specifică a neamului nostru. Sadoveanu se retrage din calea barbariei în Ardeal, unde scrie Valea Frumoasei și Ochi de urs.
Pe lângă protestul scriitorilor și intelectualilor menționat, în septembrie 1937, Universitatea din Iași îi decernează lui Sadoveanu titlul de doctor honoris causa. Gestul și solemnitatea au stârnit bucurie și satisfacție printre admiratorii scriitorului, dar și proteste ale adversarilor săi. Se dovedește că marii scriitori ai țării, injuriați de extrema dreaptă, fie că era Arghezi, fie Sadoveanu, și-au găsit apărători pe măsură în conștiința spirituală democratică a românilor.
Ascensiunea politică din perioada comunistă formează o secvență incomodă a biografiei lui Mihail Sadoveanu. E foarte dificil de judecat o personalitate de talia lui, iar a-i contesta geniul literar nu și-au permis nici cei mai înverșunați inamici. Trebuie subliniat că, înainte de orice, Sadoveanu a fost un om și din această cauză a greșit, cum au greșit și alții sub presiunea vremurilor (Emil Cioran, Tudor Arghezi, George Călinescu, Lucian Blaga). Deseori de-a lungul istoriei, putregaiul societății a răsturnat valorile. Epoca ar trebui privită cu ochi critic pentru a analiza societatea și schimbările multiple care aveau loc. Sadoveanu este cu siguranță mesagerul acelei perioade de timp. Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri, scria Miron Costin.
Este de netăgăduit că Mihail Sadoveanu a fost un oportunist, motivat și de faptul că avea 11 (unsprezece!) copii, iar vocația martiriului o au doar sfinții. A greșit și pentru aceasta trebuie criticat, dar acest lucru trebuie lăsat în sarcina unor profesioniști în istoria literară. Sadoveanu a fost însă în mod nejustificat calomniat în presă, ori între critică și calomnie nu se poate pune semnul egalității. Un exemplu edificator îl găsim în ziarul Evenimentul zilei. Într-un articol din februarie 2015, intitulat „Ceahlăul literaturii române a condamnat oameni la moarte”, Adrian Pătrușcă consemnează: „În calitate de vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, el semnează condamnarea la moarte a unui țăran ce refuzase să se înscrie în colectivă. Bietul om a cerut comutarea pedepsei, însă Sadoveanu i-a respins cererea, iar țăranul a fost executat, scrie Ioan Stanomir în Explorări în comunismul românesc”. Se impun două observații de îndreptare: Prima, că Sadoveanu nu a fost niciodată vicepreședinte al Marii Adunări Naționale! El a fost vicepreședinte al Adunării Deputaților, care s-a dizolvat la înființarea M.A.N. În Marea Adunare Națională, după constituirea ei, Sadoveanu nu a mai avut nicio funcție în care să fie factor de decizie. A fost un simplu membru până la moarte (deoarece nu putea să-și dea demisia) și a făcut parte din tot felul de comisii. În al doilea rând, trimiterea făcută de catre autorul articolului la Ioan Stanomir în volumul „Explorări în comunismul românesc” (Polirom, 2004) a fost făcută pentru a da o aparentă credibilitate celor afirmate. Câteva luni mai târziu, niște jurnaliști de la ziarul Adevărul au preluat întrutotul această informație și au publicat-o, la rândul lor, în serialul „Apostolii lui Stalin”. Răspunsul senin al ziarului Adevărul la un drept la replică publicat în ediția din 8-10 mai 2015, cum că a fost semnalată o impardonabilă greșeală a autorilor rubricii „Apostolii lui Stalin”, este de-a dreptul surprinzător. Este vorba de o notă apocrifă, cu următorul conținut: „Ioan Stanomir nu menționează în volumul Explorări în comunismul românesc despre faptul că scriitorul ar fi semnat condamnarea la moarte a unui țăran care refuzase să se înscrie în colectivă și i-ar fi refuzat bietului cererea pentru comutarea pedepsei. Probabil că acest lucru nu s-ar fi întâmplat”...
Se cuvine amintit și cât de mult a ajutat Sadoveanu, câteva binefaceri meritând a fi succint prezentate.
Din poziția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Sadoveanu l-a apărat pe poetul Nicolae Labiș, un comunist deziluzionat de excluderea din Uniunea Tineretului Muncitor în vara anului 1954. De asemenea, l-a ajutat pe George Călinescu să-și publice romanul „Scrinul negru”, făcând pace între el și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Chiar și celebrul epigramist Păstorel Teodoreanu a fost mult ajutat de Sadoveanu. Păstorel venea lunar să-și ridice plicul cu bani ca ajutor social, deoarece era șomer. Totul s-a sfârșit însă când Mihail Sadoveanu a aflat că banii dăruiți pentru a-l ajuta se făceau praf în excesele alcoolice în care epigramistul se scălda. Din acel moment, Păstorel i-a devenit cel mai mare dușman.
Trebuie menționat faptul că printre contribuabilii care au ajutat la ridicarea paraclisului Schitului, se numără, pe lângă viețuitorii de la Neamț și Vovidenia, și Mihail Sadoveanu care a donat o importantă sumă de bani. Este emoționant cazul povestit de părintele Cleopa de la Sihăstria care susține că Sadoveanu l-a trimis la Iași, la mitropolitul Sebastian Rusan să-i spună în ce pericol se află, evitând consecințele.
Afirmațiile arhimandritului Mihail Daniliuc sunt însă dintre cele mai tulburătoare în ceea ce privește omul Sadoveanu: „Sadoveanu a suferit mult pentru călugării arestați. Pe unii nu a reușit să-i ajute să scape de temniță, însă pe alții da. Amintim aici de câteva nume sonore din istoria zbuciumată a acelor vremi: arhimandritul mitrofor Melchisedec Dimitriu, starețul Mănăstirii Neamț, cunoscutul psalt al Neamțului, Victor Ojoc, egumenul marii lavre, apoi cancelarul mănăstirii, părintele Nifon Corduneanu și cunoscutul profesor universitar, președintele Baroului Iași și unul dintre cei mai mari juriști ai României interbelice, devenit călugăr la Neamț, Petru Pogonat”.
Mihail Sadoveanu oferea propria sa definiție a politicii sale într-o conversație cu eseistul și criticul literar Ion Biberi în anul 1945: Nu am intrat în politică pentru a fi singura persoană care controlează lumea. De asemenea, se confesează astfel: Sunt o persoană de dreapta care urmează zelul poporanist în spiritul revistei „Viața Românească”, dar unul adaptat noilor circumstanțe. Istoricul Adrian Cioroianu observă în aceste afirmații că, încercând să scape de trecutul său, Sadoveanu se includea în grupul intelectualilor socialiști care erau dornici să se lase cuceriți de șarmul indescriptibil și întregul avânt dat de utopia comunistă, dar că în realitate ar fi fost motivat de frică. Conform aceluiași istoric, Sadoveanu nu era un delegat al comunizării, iar rolul său în acest proces este unul care face obiectul multor dezbateri, descriind conversia la filosovietism ca fiind pur contextuală.
În fine, potrivit istoricului Vladimir Tismăneanu, Sadoveanu, ca și C. I. Parhon, George Călinescu, Traian Săvulescu și alții, a fost unul dintre intelectualii non-comuniști atrași de Partidul Comunist Român și al său regim comunist.
Oricum, Mihail Sadoveanu rămâne în istoria literaturii române un mare scriitor, care a avut de-lungul impresionantei sale cariere și scăderi. Operele izvorâte din geniul său creator (unele romane sunt adevărate bijuterii literare), denotă o constantă dorință de propășire a poporului, remarcabilul prozator fiind pe parcursul vremii deseori omagiat.
Dorin Nădrău
Michigan SUA
|
Dorin Nădrău 3/20/2021 |
Contact: |
|
|
