De vorbă cu Puși Dinulescu
Liliana Popa:Ne-am cunoscut în 2005, la Muzeul Literaturii Române din bd. Dacia nr.12, și prima întrebare a fost care sunt dramaturgii preferați, am răspuns Shakespeare și Cehov. M-ai întrebat în care ordine... În aceeași zi, 17 iulie 2005, mi-ai dăruit romanul tău, Romanul sfintei Mogoșoaia.....Puși Dinulescu, ai realizat că ești un artist complet, în primul rînd un creator ca scriitor, abordând mai multe genuri literare: teatru, proză scurtă, roman, poezie, istorie literară, memorialistică și polemiă, dramaturg și în ultima vreme un abil cronicar al timpurilor pe care le trecem. Artist complet, pentru că ai fost și ești regizor de film, teatru și televiziune, actor împătimit uneori, e o lume pe care o cunoști mai bine decîât un regizor obișnuit. Este un amestec de dezinvoltură și gravitate, de amuzament și ironie .
Puși Dinulescu:După câte spui, par a fi un tip mare. Cu excepția poveștii cu amuzamentul, care nu sună pe placul meu. Ar părea că ceva gratuit se așterne pe opera mea. O fi sau n-o fi? vorba lui Hamlet. Dar, în mare, zici că,totuși, sunt un tip mare. Dar sunt aproape necunoscut
Cum îți explici?
Liliana Popa: Nu m-am gândit. Dar o fi chiar așa? Oricum, nu cred că suferi din cauza asta
Puși Dinulescu:Ce vrei să fac? Să ies la drumul mare și să urlu? Să fac rost de o mitralieră și să mă duc știu eu unde
?
Liliana Popa: Nu, asta nu, te rog!
Puși Dinulescu:Și-atunci ce să fac? Măcar din partea ta speram un semn de-ncurajare, dar să lăsăm astea
Fiindcă totul e numai și numai din cauza mea
Nici n-am fugit în străinătate, deși am avut prilejul, nici nu m-am înhăitat cu Securitatea, deși băieții m-au îmbiat și nici nu m-am însurat la timp cu vreo muiere ambițioasă și șmecheră, eu fiind cam aerian, mai fiind tarat și de lipsa unei educații infracțioinale
Plus dezgustul
Țoapele și proștii, ca să nu mai vorbim de nătărăi, mă făceau și mă fac să pun mâna la nas, dar fără să trec liniștit mai departe, ci oprindu-mă din drum, punându-mi mâinile-n șolduri și urlând adevărul, ca din gură de șarpe
Nici n-am stat pe lângă puternicii zilelor ca să le car țucalele
Liliana Popa:De formație filolog și regizor de film, ai absolvit, în 1965, Facultatea de Litere a Universității București, cu teza de licență Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus și Regia de film și televiziune la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale din București (1973), cu filmul de diplomă Iaurtul și cunoașterea lumii, după schița cu același nume de Teodor Mazilu. Precocupat, deci, mai întâi de literatură ?
Puși Dinulescu:Lumea literară, la vremea când am pășit eu în viața public, era o lume de domni. Dar curiozitatea, ca și mirajul filmului din anii 60, când erau în activitate Antonioni, mai ales Antonioni, dar și Fellini, Bergman, Wajda și ceilalți, iar la noi Lucian Pintilie izbea cu barda în pereții peșterei, m-au făcut să mă arunc cu capul înainte în bazinul gol, care era cinematografia românească și cu facultatea ei de regie, unde se masturbau tot felul de ipochimeni, care se dădeau maeștri. A fost un mare șoc, după ce la Filologie avusesem profesori ca Tudor Vianu, Romul Munteanu, Alexandru Niculescu, George Munteanu și unde participam la cursurile deschise ale lui George Călinescu
La IATC tronau, însă, niște golani de securiști ca Vitanidis, Drăgan sau Iacob, cae n-aveau nimic în cap și se improvizau făcând pe dascălii
Cu chiu cu vai am terminat și IATC-ul, după ce am rămas și un an repetent, iar pe urmă a început alt calvar, cu presingul de la casele de filme, unde corupția, dar și servilismul abject față de puterea comunistă erau în floare. Nu mai spun că la mijlocul anilor 80 a mai apărut acolo și sinistrul Dulea
Iar pe urmă, imediat după Revoluție, a venit înghionteala cu lupii plini de pofte, cățărați care mai de care pe ruinele stuidioului de la Buftea, devalizat de cine a fost mai iute de picior și mai ales de mână
Liliana Popa:Ești plin de fiere și venin
Puși Dinulescu:Am auzit că un critic odată, la o masă, a spus despre mine că sunt brânză bună în burduf de câine. Iar eu perrsoanei care a purtat vorbele i-am zis să-i transmită că el, în schimb, este doar brânză proastă în burduf de lebădă
Nu știu dacă i-a ajuns la urechi și tipului.
Liliana Popa: Te consideri un scriitor important?
Puși Dinulescu:Sunt ca dramaturg cel mai bun de azi, probabil și singurul. Dar snobălimea se umectează toată la mâțâielile în jalnică epigoneală beckettiană ale lui Vișniec sau în pârțotelile unui ipochimen ca Horia Gârbea. Ca să nu mai vorbim de oportunismul lui Radu F. Alexandru, care este de o lipsă de talent strigătoare la cer. Dacă aș fi cumva jucat și eu în București, într-un teatru adevărat și cu actori de valoare, în regia unuia care nu e bou, calimera s-ar schimba. Dar porțile îmi sunt închise cu strășnicie, tocmai ca să nu se busculeze ierarhiile. O singură dată am scăpat și eu în lumea bună și Tocilescu mi-a pus atunci în scenă Bani de dus, bani de-ntors, cu Dinică și Papaiani, Carmen Tănase și Adriana Trandafir, Vlad Ivanov și Crina Mureșan, Tania Popa și Iancu Lucian. S-a difuzat de vreo șapte-opt ori, dar nu mi-au mai luat altă piesă și acum, chiar dacă mi-ar mai lua, ar fi aproape degeaba, fiindcă teatrul de televiziune a fost exilat tocmai pe programul 3, unde nu se uită nici dracu. Eu cred că mai ales în teatru, unde spectatorul stă proțăpit în fața ta și vreo două ore nu se mișcă, nu bea, nu mănâncă, nu se duce la closet și nici afară, la o țigară, regulile captării și întreținerii atenției să fie aplicate cu rigurozitate, iar reacțiile spectatorului să fie cu știință stimulate, către râs sau zâmbet, emoție dusă până la lacrimă și înțelepciune aleasă, împărțită ca o licoare, plină de rafinate filtre de flori culese în nopți de taină și mister
Liliana Popa:Dar proza?
Puși Dinulescu:Cred că sunt foarte bun și în proză, iar dacă mă iei repede, nu știu dacămai găsesc altul pe potrivă, printre cei în viață. Dar am fost contemporan cu autori, pe care i-am admirat, cunoscându-I și personal, chiar, pe majoritatea. Ei se numeau Preda și Barbu, Mazilu și Băieșu, Alexandru George și Mircea Micu, Velea și Fănuș Neagu, Bănulescu, Ștefan Stoian, Vasile Văduva sau Tudor Vasiliu. Niciunul nu mai e printre noi. Poate am mai uitat pe câte unul, care o mai fi rămas în viață, dar ar fi nepermis să nu-mi arăt admirația pentru Nicolae Breban sau pentru Paul Goma.
Liliana Popa:Pe când un nou roman?
Puși Dinulescu:Greu! Primul meu roman a fost un roman scurt sau poate o nuvelă, cu un pregnant caracter absurd. Se numea Robert Calul. Era în 1968, anul când, din toată perioada comunistă, se respira cel mai în voie. În acel an, iluzia era mare. Până și Paul Goma a intrat în P.C.R. Eu, însă, am fost mefient.Oricum, nu aveam încredere în comuniști, nici dacă făceau daruri, deși n-a fost atunci niciun dar, ci doar un pumn de nisip aruncat în ochi. În toată perioada respectivă, am fost constant apolitic. În nicio creație a mea publicată, nu a apărut cuvântul tovarăș. I-am tratat pe comuniști ca și cum nici n-ar exista. I-am ignorant total. Cred că asta e mai frustrant decât orice. Mai mult decât disidența, chiar, mai ales atunci când ea este de catifea și nu aduce decât beneficii.
Fără să primească un pumn măcar, niște golani fără talent sau niște șmecheri întreprinzători și-au folosit flerul politic eroizându-se fără niciun risc sau cu riscuri minime. Știi când mi-am dat seama că în mod indubitabil Ceaușescu va cădea? Ei, bine, a fost atunci când am aflat că Aurel Dragoș Munteanu a intrat în disidență! Era cu un an cam înainte de marea schimbare
Sigur că au fost și disidenți autentici, Paul Goma, în primul rând. Mișcarea lui din 1977 a fost un eveniment istoric pregnant. Faptul că nici după 1989 nu s-a întors, refuzând onoruri superficiale, mi se pare mai mult decât semnificativ. El n-a vrut să cauționeze așa-zisa democrație originală de tip dâmbovițean
Altfel,trebuie spus că în anii 80, în Occident, dacă erai dintr-o țară est-europeană și nu erai disident erai o persoană foarte neinteresantă. Mi-am dat seama de asta pe propria-mi piele în 1981, când am vrut să fug. Mă strecurasem și ajunsesem în Franța Aveam acolo doi editori importanți interesați de cartea mea Galaxia Burlacilor, tradusă foarte bine de prietenul francez Michel Wattremez. Când, însă, au aflat că nu sunt disident, mi-au întors spatele. Plus că mă carotaseră și niște conaționali de foarte proată factură, ca Țonțu, adică, mai precis zis, Virgil Tănase, care mi-a spus de la obraz:
Bine, mă, noi stăm aici de atâta timp și nu reușim să publicăm, și vii tu și vrei s-o iei înainte?
Liliana Popa:Planuri de viitor?
Puși Dinulescu:Eu cred că nu mai am forța, poate nici timp, pentru romanul care mi-ar încununa opera. El ar trebui să fie un fel de Mistere ale Bucureștilor, în confruntare cu un om destul de naiv, strecurându-se cu greu prin hățișurile lumii finalului de comunism și apoi a lumii deschiderii spre zorile normalității, prin care hălăduiau și hălăduie, însă, încă, aproape în voie, haite de lupi înfometați, vulpi dând iama prin coșarele gospodarilor și măgari de profesie, urcați cu hâzobul electoral prin parlamente și prin guverne de stânga și de dreapta, dar și până pe fotoliile Academiei sau clănțănind sisteme de valori spuse dezinvolt, după muia de rigoare luată marilor moguli de presă și marilor manipulatori ai unei societăți deschise doar între fini, cumetri și naș, organizați în clanuri, bande și mafia. Dar mai știi? Ceva parcă am început, totuși, din acest roman, plus că noi experiențe și noi trăiri s-au acumulat. Zile și sănătate să-mi dea Dumnezeu, că de scris am ce să scriu!
Liliana Popa:Totuși, nici eu și nici multă lume nu v-a citit toate romanele. Care a fost drumul dumneavoastră de romancier până azi?
Puși Dinulescu:Deci, după episodul acela absurd cu Robert Calul, nu m-am statornicit în proiect și nici n-am încremenit în el, fiindcă nici nu exista ca proiect, era doar o punere la îndoială a prozei, a limbajului, a mentalitătii lumii din jur. După mai mult de un deceniu, am venit cu un roman foarte realist, chiar hiperealist, al unei povești de dragoste nefericite din anii 60, pe vremea asasinării lui Kennedy. A fost acest Galaxia Burlacilor în 1980. Era și un fel de stampă de epocă.
Despre lumea rezistenței tineretului de formație intelectuală din anii70, care se manifesta mai ales prin ceaiuri dansante, dar și prin apolitism și prin scriitorism privilegiat, este Romanul Sfintei Mogoșoaia, pe care l-am trăit și l-am scris în anul 1979, din februarie până în noiembrie, la casa de creație de pe domeniul care a fost al domnitorului Constantin Brâncoveanu și apoi al Bibeștilor . Pare ridicol să se reclame asta ca formă de opoziție, dar modul respectiv de viață și comportament ducea la marginalizare și era nobil prin superbia sa, pe când așa-zisa rezistență prin cultură, de care s-a făcut și se face azi atâta caz, nu era decât cel mai cras oportunism, servind, de fapt regimul, gâdilându-l la testicule, în timp ce-și exercita puterea stupidă și nesăbuită cu foarfeci mari, făcându-l să se simtă intelectual și complex atoateștiutor. Așa își puteau arăta ăia puterea și așa creatorii ăștia își stimulau publicul, atrăgându-i în jocul insalubru al șopârlițelor de factură mai mult gazetărească decât artistică.
Romanul meu era un roman al trăirilor zilnice, din afara și dinăuntrul istoriei, într-un deceniu, care deja înrtorsese spatele marilor speranțe din cel de dinainte. În acea practic enclavă de la Mogoșoaia, domnii creaturi, cum ne spunea un paznic de-acolo, trăiam o viață olimpiană , ca în Cuba, pe care am vizitat-o tocmai în 2003, la Varadero, unde am stat vreo 10 zile, într-o enclavă pentru oamenii din țările libere, cărora nici că le păsa de mizeria generală din țara monstruosului Fidel. El mai trăia și încă mai conducea, purtându-l pe Marx la degetul lui mic, așa cum l-am văzut într-un imens portet pictat, pe care doar dimensiunile lui neobișnuite m-au împiedicat să-l cumpăr, să-l aduc în țară și poate să i-l dăruuiesc lui Vadim sau altuia ca el, de pildă marelui patriot de profesie Coja Ion.
Am publicat romanul ăsta abia în 2001, dar n-a stat în nicio librărie, că editorul mi-a pus tot tirajul în brațe, să mă spăl cu el pe cap! Când publici într-o editură de apartament, cam asta te paște! Dar ce știam eu pe-atunci? Eram încă foarte aerian!
Liliana Popa:Să înțeleg că v-ați ferit de disidență ca de dracu?
Puși Dinulescu:Nu, dar disidența de carton n-am avut priceperea s-o fac, iar cât despre disidența adevărată, nu mi-a dat mâna să mă aventurez în ea
Pur și simplu mi-era frică de bătaie. Și să fac cu securiștii un joc dea alba-neagra, recunosc să nu-mi fi fost în caracter și la îndemână, deși în 1981, când am vrut să fug, dar, totuși, m-am întors, m-au luat la întrebări, pentru că mă-ntâlnisem cu Goma și cu șefa guvernului românesc în exil, plus alții, de la care căutam să obțin un sprijin pentru publicarea cărții cu care venisem și eventual chiar pentru rămânerea acolo, într-o Franță, care era pe atunci foarte primitoare. Plus că dacă nu, mă gândeam la America. Să fac rost de o trambulină pentru acolo!Liliana Popa:Și?
Puși Dinulescu:I-am fentat prin râs. Le spuneam bancuri, săream aiuritor de la una la alta, bătându-mă pe burtă cu ei, divagam ca la balamuc și-n cele din urmă m-au lăsat în pace , după ce îmi promiseseră că dacă devin turnător, mă fac ei mare scriitor și pe urmă le-am spus de la obraz că dacă accept, primii care m-ar detesta ar fi chiar ei, care sunt sigur că sunt oameni de onoare, cum sunt întotdeauna militarii, și chiar dacă prin misia lor patriotică trebuie să lucrezre și cu turnătorii, fac asta cu mare scârbă. Au rămas gânditori și au fost poate și ei impresionați de întosăturile mele și cred că i-am făcut să se simtă mai puțin abjecți decât erau!
Liliana Popa:Premii literare ați luat ?
Puși Dinulescu:Cum să nu! În timpul comunismului, pentru scriitori erau aproape vremuri normale. Pe urmă, a venit vâjâiala , o îmbrânceală de nedescris și-n cele din urmă s-a instaurat la Uniunea scriitorilor, o dictatură a unui fost critic literar, înconjurat de o liotă sinistră de nulități agresive, printre care abia mai scoate capul câte un ins de valoare , uitat pe-acolo din vremuri mai senine.
Și dacă mă-ntrebați de premii, am luat în 1979 pentru volumul de povestiri Linda Belinda Premiul Asociațiein Scriitorilor din București, iar în 1985 Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru romanul Îngerul contabil. Despre acest roman o vacă de critcoaie literară a scrs într-o enciclopedie că romanul ăsta nu are nicio valoare pentru că nu e fantastic, ci doar fantasmagoric! Dar oare, când scrii într-un gen literar,făcând în același timp mișto de genul respective, ca de exemplu Cervantes în Don Quijote, unde ia în răspăr romanul cavaleresc, ești neapărat de tot rahatul? Eu, de fapt, funcționam în cel mai autentic demers post-modernist. Dar curentul respectiv, în care m-am înscris și eu, nu pentru că se purta, atunci chiar nimeni nu vorbea de el, cel puțin la noi, a fost și este rezervat de o critic chioară numai celor din generația următoare.
Liliana Popa:Și proza scurtă?
Puși Dinulescu:Aici eu mă simt cu adevărat împlinit și celui interesat i-aș putea recomanda, în primul rând, două din cărțile mele: Lungul drum al prozei scurte, din 2014, care cuprinde cvasi-totalitatea creației mele în această zonă, dar și Crimă la circ, o selecție antologică din 2003, care cuprinde pe cele ce le-am crezut atunci a fi cele mai reușite.
Liliana Popa: Dar poezia?
Puși Dinulescu:N-oi fi eu mare poet. Dar mă descurc și acolo
Liliana Popa:Critica?
Puși Dinulescu:Și acolo mă descurc, dar numai când mă enervez, cum am făcut cu critica criticului Manolescu! Gașca și diavolul e o carte de succes, a reușit să-i impresioneze și pe dușmanii mei, care au resimțit, citind-o sau doar răsfoind-o ,o mare durere-n cur!
Liliana Popa:Anul 1983 marchează debutul lui Puși Dinulescu în Cinematografie, pe 35 mm, regizând pentru Casa de filme nr.3 scurt-metrajul Întâlnirea din Pământuri(20 de minute), după povestirea cu același nume de Marin Preda, combinată cu trei episoade din Marele singuratic. Filmul se difuzează împreună cu alte 3 debuturi sub titlul De patru ori start și are ca interpreți, printre alții, pe Valeria Seciu, Mitică Popescu și Ernest Maftei. Imaginea: Bogdan Silvestru. De atunci......?
Puși Dinulescu:În anul imediat următor am intrat în producție cu un film de lung metraj, dar, din păcate, scenariul era oribil. Băieșu încropise la repezeală o poveste pe o temă ce li se cășunase dictatorului și dictatoarei, anume că ce bine ar fi să facă lumea niște microhidrocentrale! Hai, că-mi vine rău, te-aș ruga să încheiem!
Liliana Popa: N-a mai fost niciun film de-atunci?
Puși Dinulescu:Ba da, am făcut un lungmmetraj și la televiziune, după 1989, dar având acolo de luptat cu alte mârșăvii. Am povestit pe larg despre asta într-o prefață la cartea mea, care abia a apărut,Teatrul dinulescian, subintitulată Cinci piese de teatru în contra direcței de azi din teatrul românesc și un eseu. Eseul este despre cum se scrie o piesă adevărată. Exemplele nu sunt, însă, din opera mea, ci din piesele pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta: Hamlet, Pescărușul, O scrisoare pierdută și Steaua fără nume.
Liliana Popa:Ce-ați vrea să fiți?
Puși Dinulescu:Directorul general al Teatrului Național din București.
Liliana Popa:De ce?
Puși Dinulescu:Din patriotism,desigur!
|
Liliana Popa 3/16/2021 |
Contact: |
|
|
