Dubla origine a iubirii
Cu certitudine, Mihaela Albu nu face parte din seria poeților atinși de nostalgia vieții pe pământ înainte de Turnul Babel. Limba unică a muritorilor însetați de cer până la revoltă metafizică e o temă care îi rămâne străină. Frumusețea diversității limbilor și a formelor de scriere sunt, poate, mistere între misterele creației divine. Nu există om care să le poată cuprindă într-o singură viață. Poate, nici în două, trei sau șapte. Cartea Mihaelei Albu, 10 poeme în 10 limbi (Editura Aius, Craiova, 2020), se naște din această putere a contemplației extatice, chiar dacă apoi crește din conștiința lucidă a scriitorului postmodern, fascinat de intertextualitate. Cele zece poeme transpuse în engleză, franceză, germană, greacă, italiană, rusă, poloneză, sârbă, spaniolă, au ca punct orginar versuri plăsmuite de șapte poeți români și doi străini: Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu, Constanța Buzea, Spiridon Popescu, Ilarie Voronca, Gheorghe Grigurcu, Fernando Pessoa, Rainer Maria Rilke, Dan Anghelescu.
Dincolo de afinitățile elective, răsfrânte în texte citate cu rigoare filologică, poemele Mihaelei Albu sunt centrate pe dualitățile definitorii ale existenței umane: spaimă și liniște interioară, fragilitate și putere, mistuire și ieșire din timp, angoasă și bucurie, solitudine și eros, întunericul opac de pe pământ și transparența zărilor, apropiere și îndepărtare de mister. Emblematic, în acest sens, e poemul Necuprinsul: În urmă șerpuind Cărarea.// Drum oarecare./ Îmi pare cunoscut
// Taina întâmplărilor nedeslușite/ împletită cu misterul lui va urma/ un întreg univers// În seara de iarnă/ poveștile sunt desprinse din miracol/ înainte și înapoi/ distanța: neștiutul// Locuim într-o casă de sticlă/ peretele dinspre apus opac/ dau să-i șterg întunericul/ încerc să privesc în zarea/ cu cărări abia ghicite/ privirea mi-e atrasă/ spre țărmul rămas/ tot mai în urmă//Coajă sunt./Fructul, al firii miez,/ vine din primul strigăt/ se împlinește cu ultimul suspin.// Începutul întregul cuprins în necuprinsul din față.
Privită în ansamblul ei, lirica Mihaelei Albu e așezată sub dublul semn al erosului și al logosului. Rostit în gând, în vis ori în vers, așternut în scrisori și manuscrise, cuvântul poetic e menit să păstreze ora astrală a întâlnirii faste între principiul feminin și enigmaticul poet al depărtărilor. Călătoria cuplului spre orașul în care bunicul grec o furase pe fata vecinului e mai puțin o străbatere a spațiilor reale, marcate de case din alt secol, cât o întoarcere în marea poezie a lumii. Bărbatul scrie despre lada cu îngeri, rătăcește pe mare, recită, femeia încearcă să deslușească tăcerea din poem, ori să cuprindă în vers stigătul corăbierului trecând de la un țărm la altul, de la o vârstă la alta.
Mihaela Albu imaginează istoria fragmentară a unui cuplu de pământeni care se iubesc și iubesc poezia în egală măsură. O istorie solară, a cărei durată e însăși durata vieții, chiar dacă amintirea nu păstrează întreaga ei fluiditate. Golurile uitării se vor umple de poeme, cine va ști să descifreze semnele, va avea o cale de acces în neștiut. Un poem capodoperă închipuie, în felul vechii literaturi oraculare, trecerea poeziei din lumea obiectuală în sfera umană. Va veni o vreme când poeziile celor doi îndrăgostiți vor dansa în levitație, când poezia va fi o făptură feminină peregrinând între oameni și îngeri, între aici și dincolo : Poetul Virgil nu mai are unde își păstra poezia/ Dulapul/ armoarul/ cu poeme/ s-a vândut pe bani grei/ la muzeul literaturii// Un muzeu/ chiar și al literaturii/ poate fi el un depozit de suflete?/ Poetul Virgil și Poetul Vergilius/ se întâlnesc ei/ fac ei schimb de metafore/ori de tristeți?// Și totuși
/ La muzeu s-ar păstra poezia./ Noaptea, când toți muritorii își mută nădejdile/ în vise/ când nimeni nu are timp/ și nici dorință/ să citească poezie,/ ușile dulapurilor s-ar deschide/ prin încăperi ar putea dansa împreună/ în deplină armonie/ sonete cu catrene, haiku-uri cu balade/ trena clasicelor epitete ar atinge/ în treacăt/ avangardiste versuri.// Cineva, cândva poate va deschide/ toate dulapurile/ din muzee/ și ușile muzeelor/ ar da drumul Poeziei să umble prin lume/ să cumpere oameni/ să cumpere îngeri care să caute oameni./De dincolo de lume/ Poeții și-ar contempla cărțile în vitrine./Din când în când câte una/ ar dispărea/ semn că o frunte va sta aplecată/ pe vers/ Din când în când un muritor/s-ar visa poet//Dar:ce e/ în fond/ un poet/ nimeni nu știe// și poezia, ea, Poezia, cât mai poate rămâne închisă în/ dulapul cel fără de uși/ din tristul muzeu al literaturii? (DULAPUL DIN MUZEUL LITERATURII).
Însă reușita Mihaelei Albu rezidă în ambiguitatea pe care o menține de la poemul dintâi, până la cel din urmă: este iubirea punctul de origine al poeziei sau poezia este punctul de origine al iubirii? Sau iubirea are o dublă origine: în sine și în logos, daruri cerești care să amintească muritorilor că există un Creator, că sunt făpturi divine, că destinul lor nu a fost niciodată pecetluit.
|
Ela Jakab 3/11/2021 |
Contact: |
|
|
