Nopți in Athena (Dell’Amore)
Nu îmi aduc aminte ce zi era dar, chiar și acum, după atâta vreme, încă îi pot percepe aroma. Ceva între note de flori de portocal, miasmă de pământ umed și iz de pin mediteranean. Aroma Athenei, refugiul meu temporar, după prima mare despărțire a adolescenței. O ploaie scurtă, într-o seară oarecare, dar care reușise să schimbe complet energia acelei zile.
Ce îmi aduc însă perfect aminte este că ieșisem din hotel și mă plimbam, hai-hui, prin Plaka. Pe străduțe ireal de înguste și printre taverne pline ochi. În acea normalitate molatică, noaptea se lăsa încet peste oraș. Un spectacol complet, la care participau indirect oamenii, clădirile, flora. Chiar și eu, călcând pe dalele de piatră, aveam senzația că mă diluez în ambigua realitate a nopții atheniene. Și, într-o oarecare măsură, și tristețea pe care o căram cu mine, începuse să aibă așa... o textură mediteraneană.
La un moment dat, în timpul acestui itinerariu al întâmplării prin Athena, știu că am decis să-mi cumpăr o înghețată. N-a fost vorba de o epifanie gastronomică, ci de un mimetism specific turiștilor europeni. Văzusem undeva la o masă, într-o tavernă oarecare, un cuplu savurând o gheață napoletană sau παγωτό, în limba locului. Problema cu care aveam însă să mă confrunt era că, în acel sfârșit de secol XX, înghețata grecească avea dimensiuni pantagruelice. Cel puțin în Athena. Și multe briz-brizuri. Așa că, mort-copt, trebuia să te așezi la una dintre mesele așezate strategic în curtea locantei. Dacă nu cumva aveai veleități de circar și navigai cu ditamai tortul la cornet, pe străduțele arhipline.
În fine, m-am așezat la masă, iar unul dintre chelneri mi-a adus, pe lângă muntele de înghețată, și un ouzo. Din partea casei. Acum, fie vorba între noi, nu e că nu mi-a plăcut. Doar că nu mi s-a părut într-atât interesantă încât să legăm vreo complicitate gustativă. Înghețata, pe de altă parte, absolut divină. Euforie temporară à la grec, la linguriță. Probabil că și din acest motiv, n-am sesizat-o. Sau cine știe... Realitatea acelei nopți părea ruptă dintr-una din peliculele alea filmate cu o cameră subiectivă...
În mijlocul acestei succesiuni de sunete și cadre a venit la masa mea chelnerul cu ouzo. Mă întrebat ceva, de vreo două ori, într-un amestec de greacă și engleză, complet neinteligibil. Până la urmă, am aflat despre ce era vorba. Voia să mă întrebe dacă mă deranjează ca un mic grup de turiști să se așeze la masa mea. Taverna era deja arhiplină, iar la masa mea mai erau trei locuri libere.
Evident, am acceptat. În primul rând, pentru că deja îmi consumasem deja nevoia de singurătate în zilele anterioare. Și în al doilea, pentru că am avut dintotdeauna această fascinație de a intra în vorbă cu persoane complet necunoscute. Și, în al treilea, mi se părea un sacrilegiu să le refuz unor oameni plăcerea de a savura acea minunată bombă calorică.
Grupul de turiști de care-mi vorbise băiatul grec era format din trei fete, toate cu trăsături orientale. Imediat m-am gândit că planurile mele de socializare conjuncturală erau sortite pieirii. Dar, evident, m-am înșelat. Cele trei fete, nu doar că m-au salutat într-o engleză impecabilă, dar s-au și prezentat, pe rând. Ca într-un ritual de pension. Sincer să fiu, am fost puțin dat peste cap. Nu de alta dar cele trei grații se prezentaseră cu nume saxone. Ceea ce, evident, intra în coliziune cu prejudecățile mele involuntare...
Andrea s-a prezentat prima și a fost, în marea majoritate a timpului, unica mea interlocutoare. A vrut să guste din înghețata mea, pentru că arăta "incitant" și m-a întrebat de ce nu zâmbesc. După câteva ore, în care ne-am avântat în discuții despre Athena lui Pericle, mitologia elenă sau ceremonia ceaiului, am fost invitați, politicos, să ne luăm tălpășița. Pe drumul spre hotelul ei am vorbit despre legenda lui Dracula și despre viața împăratului-copil Pu Yi. Când zorii își făceau apariția, ne-am despărțit. Dar, a rămas să ne vedem a doua zi, la 12:00, în piața Syntagma. Întâlnire care a fost cât pe ce să nu se întâmple. Pentru că piața Syntagma din Athena este pur și simplu imensă. Și plină de turiști. Dar, până la urmă ne-am găsit. Doi adolescenți, într-o mare de oameni...
Au urmat alte nouă nopți în care am hoinărit peste tot. Am fotografiat ziduri, monumente, oameni... Am mers în piața de pește la prima oră a dimineții și am mâncat calamari în portul Pireu la apus. Am băut vin de Creta sau de Santorini prin tot soiul de taverne mohorâte. Apoi despărțirea, în fața hotelului meu. Și mai bine de doi ani până când aveam să ne ținem din nou de mână. Dar, între timp, strânsesem fiecare mii de e-mailuri și mesaje. Petrecusem alte mii de ore în convorbiri telefonice trans-oceanice. Andrea locuia la New York. Pe o stradă ce desparte Chinatown de Lower East Side. Eu încă la București.
Distanța și destinul au făcut să facem dragoste, pentru prima oară, tot în Athena. După o lungă noapte în care am râs și ne-am îmbrățișat în piscina aflată la ultimul etaj al hotelului Kandia. Și după ce am inventat o gramadă de cocktail-uri pe bază de lichior de kumkuat.
În dimineața înainte de plecare, s-a desprins din brațele mele și mi-a dat un soi de pergament. "Sunt a ta, când ai să mă vrei", mi-a spus. Uitându-mă la ea cu o privire - cel mai probabil - tâmpă i-am răspuns că nu înțeleg. Mi-a explicat atunci că actul respectiv era un soi de promisiune unilaterală de logodnă. Validată de un sacerdot, guru, etc de acolo din lumea ei. Un soi de precontract în cazul în care aveam să mă decid vreodată să mă căsătoresc cu ea.
Ziua în care am dus-o la aeroport a fost și ultima oară când ne-am întâlnit. Ce-i drept, aveau să treacă mai bine de doi ani până când aveam să-i trimit prin poștă, în Manhattan-ul ei, acel pergament. Am făcut-o când eram deja prea obosiți amândoi. Prea obosiți să luptăm împotriva prejudecăților și împotriva familiei ei. Prea prinși în două cotidianuri perfect opuse. Și, zi după zi, din ce în ce mai tăcuți. Într-o zi, i-am spus pentru ultima oară "te iubesc" în limba ei maternă. "Ouai nyi". Apoi am plecat la poștă. După câteva mail-uri, nimic.
A trecut mult timp de atunci. Dar, din când în când, mi-e dor de zâmbetul ei. De faptul că a crezut în noi, într-o lume în care nimeni nu mai credea în nimeni.
|
Articol nou pe Rudy Roth 3/1/2021 |
Contact: |
|
|
