Ion Creangă ,,Nică a lui Ștefan a Petrei (1.03.1837-31.12.1889) - Cel veșnicit mereu în copilăria noastră
PIERDUTA LUME
Fost-am și eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceața uitării, un copil neastâmpărat și zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veșniciei. Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumusețe și neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de liniște și pace, nucii cei bătrâni de pe Coastă, pomiștea popii cu merii cei văratici și perele zemoase și dulci ca un sărut de fetișcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii, frăguțele din Continit ce-și împleteau aroma lor suavă, vaporoasă cu cea a cimbrișorului veșnic verde, toată mura cea neagră odihnind în soare pe maluri de Târnavă, pepenii burduhănoși din grădinile vecinilor, iar la sfârșit de an, pruna și gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.
Și așa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit și nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalți de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoși, curați și sfielnici cu care am împărțit toate bucuriile lumii de-atunci.
În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitați de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbințeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toți ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau și se dezlegau primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos și firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în țandăra unui gând curat din mintea și inima fiecăruia dintre noi.
Și când fierbințeala voluptoasei veri se mai stingea un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliți de vântul vagabond care cutreiera zile și nopți la rând peste noi și lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristețe. Atunci sufletul nostru se răcea și se sleia la fel ca și cuibul brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate turmele coborâtoare de la munte, după ce neaua se așternea peste pământul înghețat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ținut iarna și tot nu ne-am fi săturat de săniuș, de însfințitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnați rumenii și sarmale aburinde, de șezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi și înțelepte înțelesuri, de aerul proaspăt, rece și curat care ne punea roșeața lui sănătoasă în obrajii noștri de copilandri înțărcați deja de tot rostul lumii.
Apoi, după un timp, de nimeni știut și de niciunde, venea pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, ușor și călduț ca un surâs, ca o speranță înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streșinile caselor, a se înmuia și topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor și așteptat de oameni și animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toți și toate spre o nouă viață, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeși de floare, când ghioceii, viorelele și lăcrămioarele ne ademeneau cu frumusețea și parfumul lor, atunci știam că nimeni și nimic nu va mai putea opri natura și omul din mersul lor mereu repetat spre renașterea vieții.
Și-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai și numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele și lăcrămioare, a acăți înfloriți și înmiresmați ce semănau cu candelabrele catedralelor din cărțile noastre de povești. Cunoșteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce șerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semețiți cu capul spre cer și având la picioare covoare de flori. Poate că aici era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranță că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrișor și colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie. Poate că tocmai de aceea acum, în toamna vieții, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care, cândva, demult, am trăit un timp îndulcit și norocos al vieții noastre. Și poate că tocmai de aceea, în taina unui gând ascuns și curat mulți dintre noi și-ar dori să fii din nou alături de neamul și de leatul lor acolo, în țintirimul din deal, pentru a petrece veșnicia printre cei care ne-au dat viață, printre cei cu care am trăit cea mai frumoasă parte a vieții noastre, printre cei neîntinați de păcatele lumii de ieri și de azi. Acolo mi-aș dori să veșnicesc și eu sub umbra unui prun tomnatic, în miros de dulce și îmbietor cimbrișor, alături de leatul meu cu care am trecut lumea într-o vreme în care furam îndulcite clipe din raiul cel neasemuit al copilăriei.
|
Mircea Dorin Istrate 3/1/2021 |
Contact: |
|
|
