Scrisoare pastorală
Scânteie divină.
Una dintre pildele Mântuitorului, cunoscută sub denumirea de Pilda talanților se citește ca pericopă evanghelică în Duminica a XVI-a după Rusalii.
Socotim că majoritatea cititorilor noștri cunosc această pildă: un proprietar și-a chemat trei dintre slugile sale de încredere și le-a dat niște bani: unuia cinci talanți, altuia doi și altuia unu. Proprietarul a plecat undeva departe, iar peste multă vreme, când s-a întors, i-a chemat pe cei trei și i-a întrebat ce au făcut cu talanții încredințați. Cel cu cinci a adus zece, spunând că a negustorit cu cei primiți; cel cu doi a adus patru. Și el negustorise cu talanții lui. Ce care primise un talant, l-a adus înapoi și a spus că s-a temut că-l va pierde și de aceea l-a îngropat, iar acum îl restituie. Stăpânul i-a lăudat pe primii doi și le-a spus că ,,peste puține ați fost puși, peste multe vă voi pune!” S-a supărat însă foarte tare pe cel de-al treilea, i-a luat talantul și l-a dat celui cu zece talanți și pe slujitor l-a trimis la temniță.
Ca în toate pildele Mântuitorului, fiecare element este un simbol. În cazul de față, stăpânul este Dumnezeu. Cele trei slugi sunt trei categorii de oameni. Talanții sunt talentele, înclinațiile, vocațiile cu care se naște fiecare om. Dumnezeu nu trimite pe nimeni în lume, fără să-i pună ceva în trăistuța sufletului său, cu care să –și câștige pâinea în timpul vieții pământești. Unuia îi dă mai mult, altuia mai puțin, unuia îi dă una sau mai multe, altuia îi dă altceva. Nu toți oamenii sunt egali, nici în fața societății, nici în fața lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu lumea este ca un imens mecanism, în care fiecare om are un anumit rol. Pentru rolul acela omul primește resursele necesare, energia, combustibilul cu care-și poate împlini menirea. Altfel spus, unul va fi în acest uriaș mecanism o șaibă, altul un șurub, altul o piuliță, altul volan, altul anvelopă etc.
Folosind un limbaj din domeniul pedagogic, putem spune că omul vine pe lume cu o anumită zestre genetică, cu un anumit potențial genetic. Această zestre poate fi ajutată să crească și să se dezvolte dacă societatea oferă condițiile necesare prin familie, școală, Biserică, alte instituții educative. Creșterea zestrei genetice nu e posibilă numai cu sprijinul societății, ci și cu contribuția proprie a individului. Altfel spus, la temelia unei personalități stau trei piloni: zestrea genetică, condițiile oferite de societate și aportul personal. Dacă unul dintre acești piloni este șubred, tot edificiul se prăbușește, eșuează.
Așadar, talantul sau talanții primiți de la Stăpân îi putem numi simplu: talentul de a cânta, talentul de a picta, talentul de a vindeca, talentul de a învăța, talentul de a sculpta, talentul de a judeca, talentul de a conduce și lista poate continua la nesfârșit, vizând toate activitățile umane. Pentru toate aceste activități nobile, constructive, menite să susțină viața pe pământ și fericirea oamenilor, Dumnezeu îi înzestrează cu capacități superioare pe oameni, pentru ca în timpul vieții pământești ei să dea randamentul maxim, iar rezultatul muncii lor să se ridice până la perfecțiune, până la nivel de artă.
Un copil se naște cu talentul de a cânta. Este de datoria familiei, școlii și societății în general să descopere acest talent și să-l ajute să se dezvolte. Dacă acelui copil i se asigură condițiile necesare, educația cuvenită, talentul lui se dezvoltă și copilul poate ajunge la performanțe extraordinare, poate deveni chiar un geniu în muzică. Dacă un copil fără talent muzical este forțat de familie ca să urmeze o carieră muzicală, este dat la școli de muzică și copilul este sârguincios, muncitor, el poate ajunge la o anumită îndemânare, dar niciodată nu va realiza un act artistic propriu-zis, în timp ce colegul său, dotat cu talent muzical, va realiza acest act cu ușurință, ca pe ceva natural, obișnuit.
Se poate întâmpla ca un copil să aibă un talent, să zicem muzical, dar familia și școala să nu-l ajute să și-l dezvolte. Va fi orientat spre alte cariere mai bănoase, mai confortabile. Omul acela va fi toată viața un nefericit. Munca și-o va face în silă, cu lehamite, fără nici o tragere de inimă. Nefericit va fi el toată viața, nefericiți vor fi cei din jurul său. Produsul muncii sale va fi întotdeauna sub nivel, iar activitatea lui de amator.
La judecata de apoi, fiecare dintre noi vom fi întrebați și de felul cum ne-am dezvoltat talentul sau talentele pe care le-am primit la venirea în lumea pământească. Ele au fost adevărate scântei divine sădite în firea noastră. Dacă le-am ajutat să devină flăcări care au luminat și au încălzit pe cei din jur în lumea aceasta, vom fi lăudați și mângâiați ca primii doi din Pilda talanților; dacă l-am sau le-am îngropat în adâncul sufletului nostru și am devenit stâlpi de cârciumă, ratați ai vieții, dacă ne-am ocupat de orice altceva decât de cultivarea darului dat de Dumnezeu, vom fi asemenea celui de-al treilea slujitor din pilda în discuție.
La judecata de apoi nu numai indivizii vor fi judecați, ci și popoarele, fiindcă și ele au un rol în istorie. Mă întreb și mă înfior ce vor răspunde popoarele care au aruncat la tomberon milioane de copii nenăscuți, de copii avortați, copii care veneau în lume cu zestrea lor menită să aducă mai mult bine în lume. Ce vor răspunde părinții și popoarele care au aruncat la canal mii de medici, de profesori, de cercetători și oameni de știință, de diplomați, de patrioți și de oameni politici, de sfinți și de artiști nevinovați și nelumiți? Cum se vor apăra, când vor trebui să recunoască faptul că i-au îngropat înainte de a vedea lumina zilei, frumusețea florilor, de a gusta dulceața vieții….?
*
Cuvinte duhovnicești. Reținem câteva cugetări și sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt foarte actuale și de mare folos sufletesc. Iată-le:
După cum în lumea în care trăim aflăm bogați și săraci, tot așa și în ordinea spirituală există săraci și bogați. Săracii cer de la bogați și de la cei cu dare de mână ajutor și nu se pot lipsi de el; în ordinea spirituală, săracii ar trebui să vină și să ceară ajutor celor bogați sufletește. Noi suntem cei săraci cu sufletul, sfinții sunt cei bogați, care încă din această viață au strălucit prin credință și prin evlavie. La dânșii trebuie să alergăm noi, săracii, să le cerem să se roage pentru noi, să ne ajute să devenim curați ca pruncii, să ne învețe înțelepciunea duhovnicească, să putem învinge păcatul, să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Rugați-vă pentru mine, sfinților, oameni ai lui Dumnezeu, proorocilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioșilor, drepților și toți sfinții, ca să mă fac asemenea vouă!
Mare este nerâvna și lenea noastră la rugăciune. Întotdeauna ne rugăm, sau avem tendința de a ne ruga grăbindu-ne, ca și cum am vrea să isprăvim mai repede, să sărim peste ceva, fără a căuta în adâncul inimii. De aceea rugăciunea noastră este ca vântul: se iscă, bate și se duce.
Nenumărate sunt picăturile de ploaie care cad pe pământ, dar toate vin din același nor; multe sunt razele de lumina, dar toate iradiază de la același soare; multe sunt frunzele, dar copacul pe care cresc este unul singur; mult este nisipul, dar tot stă pe același pământ. Mulți sunt oamenii și toți se trag dintr-un singur om – Adam – dar mai înainte de toate, de la Dumnezeu”.
*
Dar de nuntă. O poezie cu acest titlu am compus la 21 martie 1982. Iat-o:
Vânt de dor îmi tulbur-anii,
Gândul mi-e furat de cale,
Tot mai viu mi-e chipul Anei
Și mai dragi mi-s ale sale.
Drum pustiu și ars de vreme,
Hoț de dragoste și vlagă,
Ce mă lași să mă tot cheme
Cine mi-e în lume dragă?
Darul tău de nuntă, Ană,
A plătit la vama veche
Toat-a dorurilor hrană,
Draga mea fără pereche!
Mi-a rămas din mult-avere
Numai inima pribeagă
Să ți-o dau când mi-o vei cere,
Ană dragă, Ană dragă!
*
File de jurnal – 18 August 1982(II). ,,Părintele Iacob Ion de la Pristol(MH) a venit de curând din U. R. S. S. A fost timp de două săptămâni, împreună cu soția, într-o excursie pe ruta Minsk-Leningrad-Moscova. I-a costat 12.000 lei. A văzut multe, dar n-a prea fost în stare să le povestească pe toate. În orice caz, au rămas uimiți de bogăția pe care au văzut-o, de belșugul care li s-a relevat la tot pasul. Până și bisericile păreau muiate în aur. Una din bisericile Leningradului avea 400 kg de aur superior sub formă de foiță aplicată pe catapeteasmă, mobilier și obiecte. Bisericile din orașele vizitate sunt transformate în muzee. În Leningrad, spre exemplu, funcționează doar o singură biserică. Ateismul este foarte la modă. Cununiile se fac la mormintele eroilor necunoscuți, prin depunerea de coroane de flori. Peste tot au avut ghizi dintre românii basarabeni. O ghidă a rămas plângând, când s-a despărțit de grupul de români. Poate că prin glasul și lacrimile ei plângea sângele și dorul de țară!
Rușii sunt ahtiați după îmbrăcăminte, în special lenjerie, românească. Nu cad rău însă nici ceasurile electronice ale acestora. Se pare că spiritul cosmopolit față de lucrurile occidentale i-a supus și pe ei, ca și pe noi. Cum pentru ei, noi, românii, suntem tot un fel de occidentali, sau, cel puțin, mai aproape de occidentali, suntem suspectați de a avea lucruri de valoare deosebită.
Pe aici se aude că la câmp, în părțile Doljului, terenuri întinse de grâu au ,,luat” foc. Au fost găsite tăblițe, pe care scria: ,,Nici voi, nici noi!” De asemenea, prin Ardeal ar fi fost luate cu asalt și devastat mașini care transportau carne și alte produse alimentare peste graniță.
În Liban au încetat deocamdată ostilitățile, lăsând loc tratativelor. În Polonia lucrurile s-au complicat din nou, muncitorii manifestându-și forțele revitalizate. Biserica Romano-Catolică de acolo are putere mare. Fostul cardinal Glemp este aproape venerat de polonezi. E vorba să-i ridice un monument în Piața Libertății din centrul Varșoviei. Moscova e îngrijorată de situația poloneză. Se pare că socialiștii și comuniștii vor ocupa poziții solide în viitorul guvern. Gazoductul care va lega Siberia de Occident se va construi, cu tot sabotajul american. Americanii au cam pierdut controlul. Occidentalii le-au întors spatele. Americanii au necazuri și cu chinezii, trebuind să aleagă, în ultimă instanță, între China și Taiwan. La O. N. U. se va pune din nou problema Malvinelor. Noi vom extinde Hidrocentrala ,,Porțile de Fier”- I cu încă patru turbine. Probabil din cauza aceasta nu este curent de două zile!
Alaltăieri, ieri și azi am lucrat în plin la Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am ajuns cu dactilografierea la pagina 329. Merge greu, dar merge! Chiar dacă nu voi putea s-o public, tot o voi termina. Poate, în ultimă instanță, dacă nu voi putea s-o public, voi obține aprobare s-o multiplic la xerox în 15-20 exemplare. Aș da câte un exemplar la principalele biblioteci și tot ar fi ceva. Ca să abandonez munca în acest stadiu aș fi un laș. Cine știe, dacă altul va relua-o de la capăt. Aș putea astfel și eu să fac ceva pentru Biserică!
Ieri pe seară am adus o remorcă cu fân. L-am descărcat cu tăticu. Venea ploaia, întunericul se lăsase amenințător și puterile îmi slăbiseră de tot. Numai bine că s-a întrerupt și lumina. Am scos mașina și, la lumina farurilor, am descărcat remorca. La puțin timp după ce am terminat noi claia a început un potop foarte puternic.
La ferma de la Bârda a venit o comisie ca să constate calamitățile pomilor. Inginerul Crețoiu le pregătise o masă copioasă. După ce au mâncat și au băut zdravăn, au plecat, uitând să mai intre în livadă să mai vadă pomii. Le vor trimite în zilele următoare procesul verbal de constatare!
Se zice că niște oameni de știință s-au dus să facă cercetări în Africa. Acolo au fost capturați de un trib de canibali. Înainte de a fi mâncați, le-au dat posibilitatea să-și exprime trei dorințe. Eu au cerut să vorbească cu secretarul de partid, cu secretarul organizației de tineret și cu președintele de sindicat. Canibalii au răspuns că nu au așa ceva, la care victimele le-au reproșat:
,,- Bine, mă, nenorociților, dacă n-aveți secretar de partid, secretar de tineret, președinte de sindicat, cine dracul v-a învățat să mâncați oameni?”
*
In memoriam: Mitropolitul Firmilian(I). S-a născut la 18 februarie 1901 în satul Plopeasa de Sus din județul Buzău și a primit numele Nicolae. A absolvit Seminarul Teologic din Galați(1914-1923). A susținut examenele de diferență și bacalaureat la Liceul ,,S. Haret” din București(1924). A urmat Facultatea de Filologie și Filozofie din București(1924-1929) și Facultatea de Teologie din București(1938-1940). S-a călugărit la Mănăstirea Cozia în 1920, luându-și numele Firmilian. A funcționat ca ierodiacon la catedrala din Galați(1920-1924), la biserica ,,Sf. Ilie-Gorgani din București(1924) și la catedrala patriarhală(924-1929). În paralel predă ca profesor la Școala de Cântăreți bisericești din București, la Seminarul monahal de la Cernica(1929-1936) și la Seminarul ,,Central” din București(1936-1947). La 20 noiembrie 1947 este ales Arhiepiscop al Craiovei, iar în 1949 este ridicat la rangul de Mitropolit al Olteniei, unde păstorește până la moarte( 29 oct. 1972).
A publicat puțin. Era un adevărat sculptor al frazei. A realizat cel mai complet Catehism creștin-ortodox, niște cărți de rugăciuni, articole în ,,Mitropolia Olteniei” și alte reviste bisericești.
L-am cunoscut de timpuriu. Mergeam cu unul sau ambii părinți la hramul Mănăstirii Schitul Topolnița de la 29 August și el venea aproape în fiecare an, însoțit de 2-3 diaconi. Era un om scund și gras, dar avea o măreție imperială, când se îmbrăca în toate veșmintele arhierești. Slujea frumos și-i plăcea solemnitatea. Avea trei diaconi, socotiți la vremea aceea cei mai buni din România: frații Grigore și Vasile Cârstea și Ion Bâlteanu. Când cântau toți trei, tremurau geamurile. Mitropolitul urmărea totul până în cele mai mici amănunte. De câteva ori îmi amintesc că i-a avertizat pe diaconi în timpul slujbei, în auzul tuturor: ,,- Fiți atenți, că vă dezbrac!” Adică îi dă afară!
În vara anului 1968 s-a pus piatra fundamentală bisericii din Orșova nouă. Începuse construcția Hidrocentralei ,,Porțile de Fier” – I și orașul Orșova veche urma să intre sub ape. În iunie dădusem admiterea la Liceul nr. 2 din Tr. Severin. Reușisem cu medie mare, printre primii. Visul meu însă era să ajung la seminarul teologic. Îmi era teamă, însă, fiindcă auzisem că acolo era mare aglomerație, iar examenul se dădea la începutul lui septembrie. În cazul în care n-aș fi reușit la seminar, eram nevoit să rămân un an acasă. De aceea am dat în iunie la liceu. Aveam nevoie de aprobarea mitropolitului, ca să-mi permită să depun la seminar copie legalizată după certificatul de 8 clase, urmând ca, în cazul în care reușeam la seminar, să-mi retrag dosarul de la liceu și să depun originalul certificatului la seminar. Părintele Ionică Sfetcu a aflat că mitropolitul vine la Orșova. A scris o scrisoare protopopului Nicolae Popescu și mi-a dat toate instrucțiunile. Am plecat noaptea cu trenul. În Orșova, de la gară până în oraș, am mers pe o potecă ce străbătea o lagună cu pășune și pâlcuri de arbuști. Pe acolo pășteau rațe, gâște și câteva animale mari. Azi pe acolo plutesc vapoare, șalupe și bărci! Am asistat la slujbă. A urmat masa în casa parohială. Preot paroh era Părintele Ciucur. Protopopul a citit scrisoarea și, când a socotit că e momentul, la sfârșitul mesei, m-a prezentat. Mitropolitul Firmilian m-a privit binevoitor și m-a întrebat de ce vreau să merg la seminar. I-am spus că-mi doresc să fiu preot, ca să-L slujesc pe Dumnezeu. I-a plăcut răspunsul. M-a pus să cânt. Am cântat ,,Foaie verde de gutui,/Pe marginea Jiului….” Mi-a spus: ,,- Mergi la seminar și înscrie-te. Dacă nu-ți primesc dosarul cu copie după certificat, să-mi dea telefon mie!” În zilele următoare am ajuns la Craiova și m-am înscris la examen. Deși au fost 12 candidați pe loc, am reușit pe locul I. Asta a fost!
Mitropolitul Firmilian venea des la seminar, atât când erau serbări ocazionate de sărbători religioase sau naționale, cât și în mod inopinat. Mergea la cancelarie, prin clase, ori se plimba prin curtea școlii. Când vedea câte un elev mai pricăjit, îl chema și-i strecura câte o hârtie de o sută lei în mână. La Buna Vestire elevii seminarului mergeau în oraș, la catedrală, unde slujea mitropolitul. Un elev din anul doi cânta axionul. Era o cântare foarte grea de muzică psaltică. Profesorul de Muzică Sandală Teofil, începea pregătirea pentru acest moment încă de la Sfântul Ion. Elevul care cânta axionul era chemat în altar și mitropolitul îi dădea bani.
La sfârșitul fiecărui an școlar, seminarul organiza câte o excursie în diferite regiuni ale țării. Participanții plăteau câte o sută de lei. Acești bani formau ,,fondul de rulment” pentru cheltuieli neprevăzute. Toate cheltuielile de transport, masă și cazare erau susținute de mitropolie. Gurile rele ziceau că Mitropolitul Firmilian plătește acei bani din salariul său. La sfârșitul excursiei nu se restituiau banii rămași necheltuiți din suta ce-o achitasem. În cinci ani am avut ocazia să cunosc, în mare, toate regiunile istorice ale țării.
Cu prilejul unei asemenea excursii am ajuns și la Plopeasa în județul Buzău, satul natal al ierarhului oltean. Acolo am văzut biserica nouă, construită de Mitropolitul Firmilian cu banii lui. Era o adevărată bijuterie, una dintre cele mai frumoase biserici e care am văzut-o.
Regretatul exarh al mănăstirilor din Oltenia, Părintele Arhim. Caliopie Georgescu îmi povestea că Mitropolitul Firmilian lucra mult noaptea, când era liniște. Era deranjat destul de des de unii craioveni, care-i telefonau și-i adresau cuvinte triviale, înjurături, amenințări de tot felul.
Mitropolitul era un om foarte diplomat. Era o vreme foarte tulbure. Erau mănăstiri desființate și sute de călugări dați afară din monahism. Erau sute de preoți dislocați, caterisiți, transferați, suspendați, sancționați într-un fel sau altul, la ordinele autorităților politice. Cel ce parcurge revista ,,Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1965 înțelege mai bine lucrul acesta. Când avea probleme grele de rezolvat, precum salvarea unor mănăstiri, biserici, preoți și călugări, construirea unor biserici, organiza câte o masă festivă, la care invita mărimurile zilei din administrația și politica regională. Erau atâția, care abia așteptau să fie invitați. Mitropolitul se purta boierește față de toți. Le dădea să mănânce și să bea până cădeau sub masă. A doua zi dădeau aprobările solicitate de ierarh fără să crâcnească. De multe ori aceste mese erau socotite de adversarii știuți și neștiuți drept ,,chefuri” și ,,dezmățuri”. Mitropolitul însă nu se sinchisea de astfel de calomnii și-și urmărea scopul. De multe ori, Părintele Caliopie Georgescu, care-i era sfetnic apropiat, îi atrăgea atenția că n-ar trebui să facă ceva sau să aibă o atitudine prea servilă față de anumite autorități. Într-o zi, mitropolitul i-a spus: ,,- Mă, Caliopie, mă! Tu știi, mă Caliopie, că de multe ori sunt pus și eu în situația de a face așa?” Și mitropolitul s-a plecat c la metanie, cu fruntea până aproape de pământ.
Mitropolitul Firmilian avea demnitate și nu se pierdea ușor cu firea. Părintele Paul Popescu, inspectorul mitropolitan, mi-a povestit într-o zi că la o sfințire de biserică dintr-un sat doljean, primarul comunei respective a vrut să împiedice desfășurarea festivității. Era prin anii ʼ50, când ,,lupta de clasă” era portdrapelul partidului comunist. Mitropolitul Firmilian s-a oprit din slujbă și cu un glas de tunet s-a adresat primarului: ,,- Domnule Primar, în calitate de membru al Marii Adunări Naționale, îți ordon să nu încalci Constituție și libertatea religioasă a cetățenilor!” Primarul, care era destul de șubred sub aspect ideologic, și-a luat imediat tălpășița și-a plecat cu coada-ntre picioare.
Profesorul meu, Părintele Ioan Ionescu, fostul director al seminarului din Craiova, și fost inspector general patriarhal, mi-a povestit că în perioada stalinistă C. S. Nicolăescu-Plopșor și C. Paleologu, cărturari veritabili, se aflau ,,la sertar” și nu aveau nici un mijloc de existență. Mitropolitul Firmilian, fost coleg de școală al acestora, accepta să le dea din salariul său câte o retribuție lunară, pentru ca aceștia să-și ducă zilele. Mai mult, îi dădea de lucru lui Nicolăescu-Plopșor pe la mitropolie, ca să facă fișe monografice pentru bisericile și mănăstirile din Oltenia, pentru a avea posibilitatea să-l retribuie într-un fel. Bibliografia monumentelor feudale din Țara Românească a lui Nicolae Stoicescu, lucrare monumentală, i se datorează în mare parte Mitropolitului Firmilian și Părintelui Ioan Ionescu, care pe atunci era consilier cultural”(Va urma).
*
*
Zâmbete. ►Clientul: ,,- Ce zici, domnʼcizmar? Cât o să mă țină pantofii ăștia pe care mi i-ai reparat?” Cizmarul: ,, - Dacă ai norocul să trăiești puțin, te țin până la moarte!” ►Prostia este când ai un răspuns la toate întrebările, înțelepciunea este atunci când ai o întrebare pentru orice.
►Nimic nu costă mai mult în viață decât boala și prostia. ► Cel mai mare pericol social este prostia. ►Cu prostia te poți lupta, dar niciodată n-o vei învinge. ►Deșteptul își vede de treaba lui, prostul de treaba altuia. ►Spiritele mediocre condamnă de obicei tot ce depășește înțelegerea lor. ►
Când te cerți cu un prost e ca și când vrei să omori un țânțar pe obraz... Reușești să-ți dai singur o palmă. ►Nimeni nu s-a născut învățat, dar asta nu-i o scuză să mori prost. ►În fața unui om deștept, toți tâmpiții fac front comun împotriva lui. ►În viață să ai grijă să nu superi natura și prostul. Ambii se răzbună, prostul imediat, natura mai târziu. ►Când prostul este pe o treaptă mai sus ca tine te scuipă-n cap, uitând că tu ții scara...
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/1/2021 |
Contact: |
|
|
