Miniaturi - Mărțișorul
Până și cei mai realiști sau mai raționali dintre noi, chiar cei ce credem (mai) mereu că ne controlăm viața avem momente în care ne simțim depășiți de imprevizibil, de necunoscut, momente în care ne spunem că puțin ”noroc” nu strică. Îl invocăm atunci conștient sau nu, îi căutăm semnele, sau le ”confecționăm” noi înșine și chiar de nu ne în-credem în ele, aduc un licăr binevenit de speranță, un zâmbet de încredere măcar.
Bănuiesc că așa gândea și tatăl meu, când în copilăria mea apărea acasă, an de an, de 1 Martie cu buchețele de ghiocei și trei mărțișoare din metal colorat. Mereu (cam) aceleași: un coșar pentru mama mea, o potcoavă pentru el și un trifoi cu patru foi cu o buburuză pentru mine. Mi se spunea că asta e tradiția, că poartă noroc.
Privind în urmă, mă amuză și mă intrigă alegerea arhetipală a tatălui meu, un om cu totul nesuperstițios, ancorat în lumea concretă, imediată, fără repere semiotice sau mistice, care nu părea să-și fi pus vreodată problema unor înțelesuri ascunse.
Mama mea era prin excelență o modernă Vesta. Era cea care îngrijea, care întreținea cu modestie și devotament ”focul” casei, armonia, curăția căminului, așa că hornarul în directă legătură cu puterile și reziduurile focului, curățind, purificând calea era protectorul perfect. Coșarul cu mâinile în cenușă, cu capul învăluit în fum, devine nebănuit un personaj plin de mister ce controlează urmele distrugătoare ale focului, făcând loc pentru unul nou dătător de energie, de forță vitală, de căldură. Nu cred că e foarte clar cum a ajuns un simbol al norocului, poate prin rolul lui de mediator între vatra pământească și cea spirituală, poate prin scara lui ce leagă pământ și cer, ori prin hornul curățat ce atrage spiritele bune asupra casei.
Nu putea fi o amuletă mai potrivită decât potcoava, pentru tatăl meu, ofițer de armată, de modă veche, mare iubitor de cai. Nu exista pentru el un animal mai frumos, mai inteligent sau mai loial și intuitiv ar fi considerat orice legat de el un semn benefic. Desigur, simbolistica potcoavei ține mai mult de legendarii fierari, văzuți din antice vremuri ca luptători cu spiritele malefice, cei ce modelează fierul, darul sfânt al pământului, creatorii armelor și uneltelor agricole. Atinsă de sacralitatea nobilului animal, a pământului, a făurarului, a cavalerului, a agricultorului, potcoava stă cu ușurință sub tutela norocului.
Cât despre trifoiul meu cu patru foi? Mă fermeca deja culoarea lui verde ca smaraldul. Pare de necrezut, dar se spune că a fost adus de Eva din Paradis, că era emblema protectoare de pe scuturile conducătorilor geto-daci, că ar fi fost descoperit de însuși Sfântul Patrick. Un simbol complet, unificator, îndrăgit de creștini ce vedeau în el Trinitatea și Harul lui Dumnezeu, de preoții druizi ce credeau că are proprietăți vindecătoare, de vechii egipteni pentru care reprezenta dragostea veșnică sau de moderni ca semn al faimei, bogăției, sănătății și dragostei. Mai apoi simpatica buburuză, ar putea fi o adevărată creatură totemică, un intermediar între oameni și zei, capabilă să răspundă la întrebări secrete, fiind, conform legendei, trimisă de însăși Maica Domnului să scape culturile de insecte dăunătoare. ‘Ladybug’ în engleză pare revelator. Erau, împreună, frunză și gâză, armonia, promisiunea naturii ce stă să renască, așa cum un copil e promisiunea cea mai frumoasă a vieții.
Doar că mărțișorul meu nu reprezenta atunci nimic din toate astea ce îmi erau cu totul necunoscute, de la vetustele îndeletniciri (hornar și potcovar) quasi dispărute din lumea urbană, la hieratica plantă de negăsit, la norocul ce nu îmi spunea nici el mare lucru. Totuși, ca orice copil, cu o gândire simbolică și fantastică, îmi imaginam probabil vrute și nevrute despre fragilul obiect, era o jucărie ce mă captiva o vreme împreună cu poveștile despre ea, apoi se pierdea, uitată, prin vreun sertar. Era un obicei, un ritual poate, prin care tatăl meu își manifesta dragul, și instinctiv, subliminal, dorința de a ne proteja, de a ne aduce un semn de bun augur, de a ne însenina.
Acum, doldora de semnificații, e însăși copilăria, nostalgia ei, melancolia față de cei atât de dragi ce s-au mutat în alte lumi, față de un ”acasă” ce apare în vis ca o grădină în primăvară. Acum, aici, departe, e legătura ce depășește cu mult istoria personală, e un simbol al identității, e o picătură românească de legendă, artă, de meșteșug, de creativitate unică.
Pierdută în amintiri și emoții, îmi dau seama de fapt că, mărțișorește, ”norocul” m-a ajuns în cele din urmă, fericindu-mă cu o asemenea ”comoară”, cu o asemenea ”moștenire” de dat mai departe fetelor mele. Poate fi orice aninat de șnurul bicolor, un trifoi, o buburuză, o floare, o stea, o ancoră, o inimă. În esență, un talisman cât de mic cu un dor nesfârșit de mare.
1 Martie 2021 / Toronto
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 3/1/2021 |
Contact: |
|
|
