Din volumul in lucru - Șarpele albastru
„ Toate ale voastre cu dragoste să se facă.“
Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 16.14
Inimă albastră
Cobor domol spre inima-mi cea vie
și gândurile-mi părăsesc, pe toate,
prin-trânsa caut har să reînvie
tăcerea minții, altă jumătate.
Și număr de la zece pân-la unu,
cum fiecare treapt-am coborât-o,
m-am întâlnit pe scară cu nebunu’
ce inima zelos mi-a ocărât-o.
Mai număr de la unu pân’ la zece,
dispare-apoi în van orice bătaie,
nici cald nu-mi e, dar nu îmi e nici rece,
eu sunt albastrul șarpe, o văpaie.
Ce liniște-i aicea? Noapte bună!
– Ce liniște-i aicea, Dimineață?
Iubirea cea regală, da, se-adună...
De-aicea poezia prinde viață.
Aure
Sărutul tău, iubito,-n miez de noapte
îmi umple sufletul cu bucurie,
rotim vârtejurile cele șapte,
iar tu îți porți coroana argintie.
E-aprinsă-n jurul nostru o lumină
și, Doamne, iartă-mă, cât e de bine!
O inimă de energie plină
pe care n-ai s-o prinzi nici pe retine.
Îmi pare că plutim deja pe Lună
și-mi pare că-mi ești mai ușoară, dragă,
e-atât de albă noaptea împreună,
cu razele de stele tu mă leagă!
Un ritm de-azur e și la mine-n suflet,
și verde e la noi în sfinte gânduri,
de-o ține pân' la ultimul răsuflet,
ți-oi scrie-n fiecare ziuă rânduri.
În versuri văd cum curgi, în rotocoale,
și al tău trup inspiră poezie...
din sfârc de dealuri fug în jos spre vale,
penelul – șarpe-albastru, să te scrie.
Lumina mea
A tale buze vor un picure de ploaie,
dar blândul cer e-atâta de senin,
un vânt fugar se-aruncă plopii să-i jupoaie
de frunzele albastre, opalin.
Privesc la luciul apei salcia ce-o scaldă,
privesc la ochii-ți verzi, ochi de copil,
steluțele împart prin Criș magia caldă
și-atâta e astralul de vernil!
Deja, se-aude toamna cum e de grăbită,
pe vară e geloasă tot mereu,
mai lasă-te visată, dulcea mea iubită,
lumina mea de ziuă, curcubeu!
Cine ești?
Chezașe sunt de azi fotografiile,
cum chipul tău se schimbă într-un altul,
iar una îți arată armoniile
de dragul lor, în strană, cântă psaltul.
Cum faci, ce rugă spui, c-atât de mult te schimbi?
Doar cerul poate-așa o-nnobilare!
S-observi e-atâta de ușor: privirea-ți plimbi
în camera obscură, întrupare.
Tristeți, plăceri pe toate tu încet le-aduni
în sufletu-ți, ce-i ultima desagă,
dar, totuși, fața ta trădează pasiuni,
de-aceea, fată, mi-ești atât de dragă.
Reînviere
Mă mustră conștiința că n-am dat ghes la dans,
să te cuprind în brațe și glezna-ți cea grăbită,
să ne rotim de-a pururi spre ultimul balans:
tu-Luna, eu-Pământul, stăm singuri pe orbită.
Cu siguranță, timpul, noi doi l-am fi pierdut
atunci, de-n pași de samba, prin ploaie, am fi umblat,
așa ni se măsoară, minut după minut,
și, ca atare, ceasul nu vrea să facă blat.
Și-o șansă mai avem noi, să ținem timpu-n loc,
pe care-o vei afla-o, căci e din călimară:
cât scrie-vom noi versuri, nu va conta deloc,
c-atuncea vom renaște a „n“-a mia oară.
Zariștea
Atât de rar găsesc în lumea-aceasta
o minunată și plăpândă stea,
căci starul îl găsește cineasta,
ce știe cum să ca’te după ea.
Tu, stea, ce-mparți lumină și căldură,
văpaie dulce,-atât de-aproape mi-ești,
de cristalinul meu, azi, tu te ‘ndură,
căci de o vreme, clar, mă ispitești!
Coboară de pe cer doar o secundă
și-apoi te-nalță-n fiecare zi,
în tine dorurile să se-ascundă;
râmâi a mea și eu te voi păzi.
E prea puțin
E prea puțin, de dor, o inimă să bată
în pieptul tău, azur, cu forme oțelite,
când sângele-ți aprins învață să străbată,
încet, un drum mai lung, cu rime potrivite.
E prea puțin, cu dor, o inimă să-mpartă
atâta energie câtă mi-aș dori-o,
albastru-i prea puțin și nu-i destulă artă,
e mult prea mult să-ți spun, vreodat’, iubito,-Adio!
E prea puțină-o simplă-atingere de mână,
desigur, prea puține clipele-mpreună,
e-atât de luminoasă fața ta de zână;
enorm ar fi să mă săruți de „Noapte Bună!“
|
