Intre două lumi - Invidia si invidiosii
Începusem anul trecut să scriu despre acest subiect pentru Observatorul și-l abandonasem sine die, dar o discuție care a stârnit controverse m-a făcut să revin asupra lui căutând mai multe surse de informare.
Mă aflam în vizită într-o familie și acolo am auzit spunând cu mult aplomb: "Eu recunosc fără înconjur că sunt invidioasă." Am întrebat-o dacă are în vedere multiplele înțelesuri ale acestui cuvânt și dacă nu cumva se referă numai la un singur aspect, acela că, aflat în doză mică, poate incita la competiție.
Cu siguranța omului orgolios, a făcut elogiul invidiei, chiar și atunci când i-am amintit că invidia e sentimentul dat de oglinda a ceea ce crezi că nu poți să realizezi din ce ai văzut la alții, că e un sentiment reprobabil și că îți lasă un gust amar.
Acum, luând puțină distanță și privind mai detașat, mă gândesc că firea omenească așa-i făcută, să fie supusă diverselor slăbiciuni și când realitatea proprie nu ne multumește, suntem tentați să împrumutăm elemente convenabile din realitatea altora și dacă ele nu ne încap, se strcoară invidia. Și dacă nu întotdeauna putem scăpa de o asemenea năpastă căzută pe capul nostru, important este ce formă ia invidia din nenumaratele fațete pe care ni le arată și în ce măsură pune stăpânire pe noi.
Când o întâlnim intr-o formă mai domoală, spusă chiar cu oarecare admirație "e de invidiat!", trecem peste aceasta considerând-o un fel de figură de stil pentru a face un compliment, dar cum o simțim când o întâlnim în forma unei năpăstuiri? Structurată pe mândrie nemăsuraă, invidia poate lua forma uneia dintre cele mai diabolice patimi. Am găsit-o enumerată și în Biblie printre cele 7 mari păcate de moarte alături de mândrie, dușmănie, iubire de arginți, desfrânare, lăcomie, trândăvie și mânie. In căutările mele am descoperit că în toate religiile în care m-am uitat, invidia este considerată un lucru reprobabil și că invidioșii sunt de evitat ca oameni distructivi. "Nu este patimă mai otrăvitoare ca invidia" zice Sf. Vasile cel Mare. Am întâlnit oameni atât de invidioși, încât parcă păreau țesuți numai din invidie, oameni înrăiti, vanitoși, încrezuți, încăpățânați și excentrici, ducând invidia cu ei și în mormânt. O astfel de formă a invidiei mi se pare că seamănă cu un cancer al sufletului. Socrate o numea ulcer.
Mi-am pus întrebarea, când conchidem că cineva este invidios? Pe unde am scotocit dupa răspunsuri, prin diverse studii sau propria-mi experiență, totul s-a adunat într-un mănunchi de răspunsuri asemănătoare. Pornind de la înțelesul cuvântilui "invidie" care derivă de la "in-video" având sensul" a vedea împotrivă, a vedea contra cuiva", considerăm că cineva este invidios atunci când contestă sau caută să diminueze performanțele sau valorile altei persoane, uitînd de toate lucrurile bune, deoarece este incapabilă să rezoneze cu starea de reușită a altcuiva. Bârfa îi stă în vârful limbii, drept aliat al scornelii, iar arma de temut este calomnia, mai ales prin răsturnarea virtuților: mărinimosul e meschin, darnicul e risipitor, înțeleptul e aiurit, chibzuitul e avar, scrierile tale n-au nimic comun cu literatura, blondele sunt proaste... Invidia este însoțită adesea și de dorința de a face rău, de a distruge ceea ce n-a putut obține de la persoana invidiată. Invidioșii nu vor relații apropiate sau de prietenie cu cei pe care îi invidiază pentru a le putea nega valorile, pentru a le ataca mai liber statutul social. Nu doresc să îi aibă în preajmă, căci ies dezavantajați prin comparație.
Vorbind de formele pe care le poate lua invidia, pe pielea-mi proprie am simțit cel mai mult invidiile apărute din teama pierderii statutului social, mai ales ca profesoară, iar mai tarziu când am început să scriu și când vreo scamă de succes obținut cu mare trudă a fost perceput de cei invidioși ca atac la adresa stimei de sine pe care au simțit-o amenințată. Psihanaliștii menționează că astfel de invidii pot fi foarte periculoase, mai ales când e vorba de a dobândi anumite posesiuni, invidioșii pot trece chiar la atitudini foarte ostile, chiar și la reacții violente. Parcă mă cuprinde un cutremur când îmi amintesc de câteva persoane în care ura se umflă, perfidia uneltește atingând cote înalte, nerăbdarea îi îndârjește, mânia dă în clocot, îi înfurie făcându-i să izbucnească în ei sălbăticia și să-i îndemne să lovească și chiar să ucidă.
M-am izbit și o altă fațetă a invidiei. Aceasta formă apare din dorința de afirmare egocentrică și din mândrie nemăsurată, dorind să fie deasupra tuturor și nesuportând să fie depășiti sub nicio formă de nimeni. Chiar atunci când meritele altcuiva sunt evidente, consideră că acestea nu trebuie să fie recunoscute, trebuie reduse la nonvaloare, ironizate, ridiculizate. Nimeni nu trebuie să fie mai presus de ceea ce consideră că este ea, indiferent dacă e vorba de părinte, copil, soț sau prieten apropiat. În familie se poartă ca un dictator, atotștiutor, stăpân pe toate frânele vieții, curmâd imediat orice fel de contraargument. Nu poți să-i dai o idee, sau un sfat, sunt considerante adevărate insulte la adresa personalității sale și imediat te discreditează. Astfel de persoane nu știu ceea ce se numește recunoștință și respect pentru nimeni, nu se simt îndatorate față de nimeni și de nimic, ca și când, totul i se datorează în mod exclusiv ei. Invidia îi înzestrează și pe aceștia cu multă viclenie și tupeu împins până la impertinență.
N-am incercat să răspund în vreun fel invidioșilor, fiindcă ei nu recunosc nici față de ei înșiși că sunt invidioși. Ei mint că sunt altceva și doresc să întrețină iluzia că sunt niște ființe superioare, incapabile de sentimente atât de meschine. Chiar în cazul rar când mărturisește că este invidios, ca în cazul pomenit mai sus, nu poate juca cu cărțile pe față până la capăt, fiindcă invidia este singurul sentiment care nu are nicio componentă demnă și plauzibilă. Și revenind cu gândul la discuția care m-a trimis la acest subiect, rămân la concluzia că nu poți justifica invidia nicicum, fiindcă este singurul sentiment care te face să te simți meschin și umil, atât pentru faptul că îl trăiești, cât și pentru că există motive să îl trăiești și prin urmare, multe trebuie ținute dincolo de cortină, acolo unde actorul poate să își facă jocul în voie. În perfidia sa, invidiosul își ascunde răutatea, dar fără voia sa, invidia tot îl demască.
Arta de a te feri de clevetiri este în primul rând stăpânirea de a nu face caz de ea. Înfruntând-o, îți pui în joc reputația, iar dacă-i dai credit, vei fi discreditat. Am considerat întotdeauna că la omul de onoare, generozitatea este un mod de viață, la fel cum este josnicia pentru omul invidios și egoist.
Ajungând la încheiere, mă simt acum despovărată de încărcătura otrăvită primită de la cei care nu pot suporta ceea ce sunt și ceea ce realizez după măsura puterilor mele. Apele unor oglinzi mi-au adus în față chipuri diferite de astfel de invidioși. Unii m-au privit zâmbind și ținând cuțitul la spate, alții au stat pitiți după uși lăsând doar câteodată să se vadă sclipirea ochilor ca de feline, alții își făceau pregătirile ca înaintea unui meci de box. Am auzit bârfele unora stând la colț de stradă și am văzut spectacolul în care unora le sfâraiau călcâiele în ritmul din "Dansul săbiilor" de Aram Haciaturian.
Sunt împăcată cu gândul că de-a lungul vietii, știu că m-am străduit să stau cât mai departe de "văgăuna murdară și dezgustătoare în care locuiește invidia, o gaură înfricoșătoare și întunecată, invadată de frigul care-ți împietrește inima, fără a fi vreodată încălzită de focul vesel, vesnic învăluită în amărăciune."(Ovidiu)
Elena Buica - Buni / Pickering ON
|
Elena Buica - Buni 2/22/2021 |
Contact: |
|
|
