Ca să mă-ntorc la tine..
cînd nu ești lângă mine
atingerile tale dor
cînd nu ești lângă mine...
și eu tot fug din calea lor
ca să mă-ntorc la tine...
de la facerea lumii cineva a închis eternitatea într-un cerc
cred că de la facerea lumii
cineva a închis eternitatea
într-un cerc
într-o indiferență cît un munte
sau într-o frunză
vremuind prin uitarea unui secol bolnav
cînd a fugit
am întîlnit-o acolo unde nu a reușit să mai stea
ațipită lîngă un copac
uitată într-o liniște
uitîndu-ne una în cealaltă
m-a întrebat ce vise mai are lumea
i-am spus că femeile au visele lor
și copiii au visele lor
și poeții au visurile lor
și cuvintele lor
unii visează că se adaptează
unei neîndurătoare ordini mondiale
sau altor religii
eu visez
sau îngenunchez
sub copacul acela
marama mi-aș întinde
cu frunzele adunate-n palmă
să le răsfir, să le cuprind
să le aud șoptind în somn
să mă trezesc din vis
cu foșnetul înfășurat pe glezne
sub cerul fumuit al toamnei
mi-am lăsat sandalele la marginea mării
mîine am să plec
din orașul în miniatură
străzile trăiesc printre cuburi
păstrează amintiri
din punctul meu de vedere
devin tablouri în culori de apă
sub batista lunatecă a
norilor
și vîntul amestecă culorile
și rîde, rîde mereu
pe întuneric
doar în fața îndrăgostiților
se mai oprește
nu le poate șterge culorile
cuvintele
mi-am lăsat sandalele la marginea mării
sau a depărtării
spațiul a devenit îngust
existențele se pierd
realitatea asta nu e a mea
lumea nu mai e repetabilă
mîngîierile rămîn neterminate
rămîn deschise precum rănile
aîtea schimbări în lume
lumii ăsteia nu i-a păsat niciodată de mine
pe cine să mai aștept la țărmul mării
o primordialitate
unde durerea poate deveni bucurie
și strigătul adevăr
cariatidă
cu obrajii limpeziți de rouă
cu palmele întinse amîndouă
făcînd la ceas tîrziu
și rugul și popasul
cu pas cuminte, alegîndu-mi pasul
ți-am dăruit aseară
sărutul ce ucide
potirul brumelor din vară
melosul visărilor de taină
nectar și-o dulce otravă
nu te anina
de privirea-mi suavă
între brațele-mi de marmură albă
înveșmîntate în petalele de nalbă
cariatidă sînt
sub arhitravă
Ordinea sufletului
Se va însera în curând
și iar mă voi adânci în stele
mi-au plecat prietenii
sfâșiați de îndoială
să caute o țară
în care așteptările
nu mai stau la coadă degeaba
Eu mai am timp
noaptea își toarce jarul mocnit
veghez singurătatea din jur
mă situez în devans
Când se strică ordinea sufletului
Când se strică ordinea sufletului
aduni lumina ce ți-a mai rămas
Și o păstrezi în suflet
dar obligatoriu și în ochi.
căci fiecare suflet are pașii lui
cu propriul mers
de-a lungul țărmurilor
lângă somnul mării
Gânduri în gri ?
în alb și negru ?
prea multe colțuri gri
pulbere cenușie ce
biciuie pământul....
în mileniu III gândurile
sânt tot în culori
cu sau fără voia cuiva.
Vor să își facă loc
într-o împărăție
unde grădinile, casele, oamenii
au o singură culoare !
Mă îndrept spre apus,
mereu spre lumină,
e nevoie de orizonturi limpezi
să poț să respir
acum trebuie să ne grăbim toți trei
Lumina
își apleacă fruntea
spre cealaltă parte a Pământului.
tremur de seară
aseară drumul fără întoarcere
stătea rezemat de un copac
cu auzul încordat
știa cînd voi veni
eu am trecut
cu tremur de seară
și nu m-am oprit
copacul acela,
jefuit de anotimpuri
între vis și somn
păstrează zîmbetul unui copil
făclie
în palmele sufletului
spre colțul unde mai sînt fluturi albi
îmi curge timpul povestit
luîndu-și zborul dintre daruri
Albastre
De pe crestele albastre coboară seara
Să-mi rotunjească umerii de piatră
Și brațele și vina neiertată,
De prin păduri se aude vioara
Și vîntul ce aleargă prin corzile de crengi.
De pe crestele albastre coboară și noaptea
Pe genunchii mei să își facă culcuș
Și vîntul adoarme pe creanga arcuș
Și-ți picură cînturi și șoapta...
.
Pe genele mele albastre adorm
Poveștile pereche, neștiute, rătăcite.
Culese de pe străzile înguste
Ce seara în amurgse aud șoptite.
Dimineața, din ceață ușoară, din clar-obscur,
Lumina de jur - împrejur mă înconjoară,
Se înălțâ din abur de munte spre înalt, nefirească,
Și îmi lasă o floare de colț pe tîmpla mea albastră.
Stîlpul curbat de lângă casă
De ce îți risipești iubirea
La naștere, trei stropi de rouă ai primit.
Cuvinte negăsite de găsit
De limpezit sau de murit
De ce îți risipești iubirea
Cuvintele tale au îmbrăcat
Și stîlpul curbat de lângă casă
Într-o cascadă fără de păcat
Ofranda ta, cu vorbă aleasă.
Stâlpul meu are frunze de tei și de acant
De lemn, de marmură și piatră,
Ce înflorește, rug îndrăgostit
Vrăjit de muza delicată
Parabola risipitorului sau
Să se arate vârful parabolei
Iubitul tuturor are carismă, farmec,
La puterea n.
Cu o privire răstignește, demonstrează
Că el nu-și apaține, ci salvează
Fecioare în postura de trezire Zen.
Pe dreapta de ecuație semeț, fălos
Nu-i nici pe dreaptă,
Nici sub dreaptă
Pe vârful parabolei
Celei cu ramurile în jos.
|
Liliana Popa 2/20/2021 |
Contact: |
|
|
