Panopticum - E primăvară ?
Suntem deja în februarie și în valea unde hălăduim, adăpostiți de munții ce ne despart de coasta Pacificului, încă nu am văzut ninsorile caracteristice anotimpului. Adevărat că pe dealurile și piscurile înconjurătoare a nins generos aproape în fiecare noapte, iar pasurile de altitudine ce ne leagă cu restul lumii au fost repetat înzăpezite.
Dar în orașul nostru, cuibărit confortabil pe fundul văii, cu excepția unor prăfuiri efemere cu nea nu am primit de câteva săptămâni decât ploaie. Temperaturile maxime din timpul zilelor, adesea însorite, au oscilat blând între +1°C și +9°C, dându-ne impresia falsă că a venit primăvara. Chiar și gângăniile, înșelate de aparențe, și-au părăsit ascunzătorile hibernale, răsfățându-se la vedere în liniștea amiezii, o imagine parcă desprinsă din poezia nemuritorului Vasile Alecsandri:
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde! / În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde / Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel, / Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Hidrometeorologii americani însă nu știu nimic despre marele nostru poet, dar cedează și ei uneori fanteziilor literare când botează fenomenele naturale. Astfel ei ne-au avertizat încă din toamnă că iarna aceasta va fi o La Niña. La Niña (Fetița în spaniolă) împreună cu El Niño (sau Băiețelul) sunt două manifestări opuse ale fenomenului oceano-atmosferic numit ENSO (El Niño-Southern Oscillation) ce constă din schimbări periodice ale temperaturii apelor de suprafață din vecinătatea ecuatorului în estul Oceanului Pacific.
Variațiile alternează anual, El Niño fiind faza caldă, iar La Niña faza mai rece.
Ele modifică radical mișcarea maselor de aer ce înconjoară globul, influențând și clima din vestul Canadei.
Pentru British Columbia, La Niña înseamnă precipitații abundente în timpul iernii însoțite de temperaturi peste medie la început (octombrie-decembrie) și sub medie pentru restul anotimpului (ianuarie-martie), cu înghețuri târzii până în luna mai.
Moliciunea amăgitoare a începutului iernii curente mi-a reactualizat în memorie un șlagăr la modă în România anilor cincizeci, într-un sezon la fel de neobișnuit și pe care, nu cred că sunt printre dumneavoastră mulți să și-l amintească. Anul era 1954 și cel puțin odată pe zi la unul din posturile de radio îi auzeam pe Luigi Ionescu și George Bunea, acompaniați de un cuartet vocal femenin cântând textul de Eugen Mirea pe muzica lui Gelu Solomonescu:
E primăvară în ianuarie / Și în inima mea / Auzi dragostea / Cântând cu glas de rândunea / E primăvară în ianuarie / Și în inima mea / Iubirea a înflorit și ea.
Într-adevăr părea că în Bucureștiul uitat de zăpezi și ocolit misterios de viscole sosise primăvara. Eu eram atunci student în anul doi la Institutul Politehnic și ─ ghinionul meu ─ ianuarie era luna examenelor de încheiere a primului semestru. Sesiunea aceea promitea să fie in mod particular dificilă, iar inimii mele numai de dragoste nu-i ardea.
În rarele clipe de răgaz făceam însă planuri cu un mic grup de prieteni de ambele sexe pentru cele două săptămâni de vacanță din februarie când speram că iubirea ar fi putut înflori și pentru mine pe pârtiile Poienii Brașovului. Dar nu a fost să fie, fiindcă în ziua de 3 februarie a început să ningă de zor. Locuiam cu părinții în Cartierul Domenii pe Strada Aviator Zorileanu, la etajul unei vile modeste, cu ferestrele dependințelor privind spre nord-est.
Acolo, dând cale liberă vânturilor ce veneau tocmai din glacialele stepe rusești, se întindeau câmpurile experimentale ale Institutului Agronomic și Hipodromul, astăzi de mult dispărute. Seara, când buletinul meteo anunța pentru zilele următoare precipitații abundente, crivățul atinsese intensitatea unei furtuni și vuia prin streșini ca un tren accelerat. Răbufniri dese zguduiau geamurile bucătăriei făcându-le să zornăie și afară nu se vedea decât zăpda spulberată de zvârcolirile viscolului. Ulterior am aflat că vântul atinsese viteza record de 126 km/h și în 24 de ore s-au depus 116 litri/m² de zăpadă. Ninsoarea nu a încetat 48 de ore. Dimineața, când s-a alinat întrucâtva, împreună cu tatăl meu ne-am apucat, să aducem lemne pentru foc din magazie, o baracă situată în curtea vilei. Deschizând ușa de la intrarea aflată la parter ne-am găsit în fața unui perete din zăpadă compactă ce bloca ieșirea. Am renunțat repede la încercarea de a face un tunel și croindu-ne trepte în troianul, înalt de aproape cinci metri, am ieșit cu greu la suprafață.
Bătea un vânt înghețat, iar o maree de alb imaculat înghițise totul: strada, gardurile, chichineața vecinilor și magazia noastră. A trebuit să săpăm un puț, unde am prespus că răzbea ușa magaziei, ca să scoatem lemnele necesare.
Viscolul a paralizat comunicațiile și transporturile, tramvaiele zăcând multe zile sub mormane de zăpadă.
Armata a fost mobilizată pentru aprovizionarea populației, folosind la început schiori și sănii cu cai.
Muncitorii și funcționarii au fost scoși pe străzi la curățat zăpada, iar când s-a terminat vacanța, în primele zile nu s-au ținut cursuri fiindcă am deszăpezit incinta politehnicei.
În martie, câteodată încă mai viscolea și tramvaiele circulau fără ramorci de-a lungul unor canioane tăiate în zăpadă, accesul călătorilor din stații făcându-se prin tuneluri. O fi fost primăvară în ianuarie, dar în februarie 1954 iarna de abia începea, iar viscolul acela extraordinar și următoarele au răvășit toată Europa, provocând pagube imense.
Aici, unde domiciliem acum, până la venirea albilor a fost un semideșert și asemenea ierni nu s-au pomenit. Copilașii hidrometeorologilor amerindieni oricât de năzdrăvani ar fi ei nu și-au dat în petic niciodată și sperăm că se vor comporta cumpătat și anul acesta.
Gabriel Watermiller Penticton / B.C.
|
Gabriel Watermiller 2/18/2021 |
Contact: |
|
|
