Miniaturi - Inelul
Cine o fi observat mai întâi rotundul ochilor, al soarelui, al lunii, mișcarea circulară a șarpelui spre a-și înghiți propria coadă, cine a decupat această perfectă formă din natură, umplând-o de sensuri, mistificând-o, așezând-o ritual pe degete? Cine a descifrat limbajul secret al unui simplu cerc devenit inel, cine l-a înnobilat sau blestemat, cine a încrustat prima rună în metalul incandescent?
Îmi pare fascinant cum, din negura vremilor, un obiect cât conturul unui deget a traversat, a modelat nu mai puțin decât însăși istoria lumii, a dus la măriri și căderi, la izbânzi și dezastre, fiind în aceeași măsură un tăcut martor al poveștii (de iubire) a (probabil) fiecăreia dintre noi.
Nimic romantic în povestea primului inel al lumii, accidental creat, nu neașteptat, în mitologia greacă. Hercule zdrobește lanțurile ce îl țin pe bunul Prometeu pe munții caucazieni, dar Zeus nu își poate încălca promisiunea damnatoare împotriva titanului civilizator și pune un inel de fier (luat din lanțul sfărâmat) și piatră pe degetul lui ca semn al supunerii. Ironic, Prometeu, în timp ce îl învață pe Hefaistos meșteșugul metalurgiei, va face inegalabile inele și alte podoabe zeilor.
Cu rădăcinile în preistorie, inelul e hiper încărcat de semnificații, antagonisme, mistere, adăugând cu fiecare epocă noi sensuri, pierzând altele, dar neieșind din atenție sau modă vreodată.
Oare ce e mai atrăgător la el? Simplitatea, frumusețea? Faptul că asemeni mâinilor ce îl poartă nu sunt două la fel? Că se înlănțuie ființă și obiect într-un subtil joc al identității?
Ori poate mirajul universal și aventura căutării Inelului Fermecat? Cel cu două fețe. Una diurnă, dătătoare de viață, de înțelepciune, de cunoaștere, de autoritate, de legitimitate, de respect, de speranță, de protecție, de iubire, de loialitate, alta întunecată, malefică, aducătoare de moarte, de nebunie, de putere demonică, de supunere oarbă, de ură și invidie, de distrugere și tragedie. Gandalf vs Sauron, ”The Ring of Fire” vs ”The One Ring”, bătălia ultimă dintre bine și rău din fabuloasa, complexa saga The Lord of the Rings a lui J.R.R. Tolkien. (v. D. Day, Tolkien’s Ring, 1994)
Ca în mai toate tradițiile lumii, și în cea românească întâlnim inele domnești cu sigili sau splendide inele fermecate în povești, cele prin care fetele de măritat își zăreau ursitul în oculta practică a dactilomanției; semne ale puterii, ale continuității, ale feminității sau virginității, ale profeției sau bogăției. Distinctiv însă, inelul apare într-o instanță particulară, unică, probabil, într-unul din textele cele mai cunoscute și cu siguranță fondatoare ale spiritualității românești. ”Mândru ciobănel / Tras printr-un inel.” Stranie imagine, am spune. La o mai atentă privire, expresia pare mai mult decât o aluzie la subțirimea ori zveltețea eroului mioritic, și e mai degrabă o (ambiguă, metaforică) echivalență, revelatoare totuși în contextul alegoricei nunți. Inelul întruchipează frumusețea, puritatea, perfecțiunea tânărului mire care la rândul lui se substituie sacrificial inelului, simbol al legământul etern față de ”mândra crăiasă / A lumii mireasă”.
Astăzi, inelul e în principal un gaj al iubirii, al căsătoriei, cu propriu-i mesaj încifrat în pietre și metale prețioase.
Nu știu dacă cineva se mai gândește la îndelungata lui istorie când așteaptă sau oferă cu înfrigurare și nerăbdare inelul de logodnă de Ziua Îndrăgostiților, sau mai simte puterea magică a micului obiect strălucitor care te trece printr-o simplă accceptare dintr-o stare a vieții în alta. Cine se mai consideră pornit pe un drum inițiatic pentru a-și cuceri sufletul pereche și îngenunchează cu inelul în palme în fața ființei dorite ca un nobil vasal al iubirii? Așa cum nu știu dacă sofisticații, extravaganții bijutieri de azi își reclamă descendența din făurari, vrăjitori ori alchimiști.
Cine mai știe măcar că primul inel de logodnă cu diamante a fost oferit în 1477 de arhiducele Maximilian al Austriei, Mariei de Burgundia? Și totuși multe din gesturile moderne par arhetipale urme, subconștiente ale unei venerabile experiențe eroice de dincolo de timp.
Mă uit și eu la singura bijuterie de pe mâna mea, așezată pe inelar (pe mitica ”vena amoris”), o verighetă din cele mai obișnuite, prețios con-sacrată însă în ritul cununiei, un fir delicat de aur roșiatic (deși putea foarte bine fi și un fragil fir de iarbă împletit cu papirus ca la îndepărtații egipteni), ce mă ”leagă” tainic (ca în povești și legende), dar și firesc (ca pe muritorii de rând), de aproape 25 de ani și sper pe câtă vreme dăinuiesc de acum înainte și mai apoi dincolo, în veșnicie, de omul meu drag.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto / 14 februarie 2o21
|
Lăcrămioara Varga Oprea 2/14/2021 |
Contact: |
|
|
