Un om de bună credință
Aceste rânduri sunt inspirate de viața fermierului austriac Franz Jägerstätter născut la 20 mai 1907 în St. Radegund, Austria Superioară, condamnat la moarte în 6 iulie 1943 și executat în 9 august 1943, pentru refuzul de a lupta alături de Germania Nazistă pe motive de conștiință și credință religioasă. Destinul acestui om nu a fost cunoscut până în 1964 când sociologul american Gordon Zahn a publicat cartea „ In Solitary Witness: The Life and Death of Franz Jägerstätter”.
Sentința la moarte i-a fost anulată la 7 mai 1997. În iunie 2007 Papa Benedict al XVI-lea l-a declarat pe Jägerstätter martir, iar pe 26 octombrie 2007 acesta a fost beatificat de Biserica Catolică. Erna Putz, biografa acestuia, a publicat în 2009 cartea „ Franz Jägerstätter: Letters and Writings from Prison” pe baza căreia regizorul american Terrence Malick a produs filmul „A Hidden Life” prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Cannes în 2019, peliculă care a obținut 28 nominalizări și 8 premii internaționale.
Ceea ce face ca războaiele să aibă un sfârșit și răul să nu învingă definitiv sunt conștiințele individuale care prevalează și rămân exemple pentru generațiile viitoare. Câteodată un singur om poate opri potopul răului revărsat asupra tuturora. Înainte de a fi executat Franz Jägerstätter scria „Dacă trebuie să scriu cu mâinile în lanțuri, găsesc asta cu mult mai bine decât a avea voința în lanțuri. Nici închisoarea, nici lanțurile, nici sentința la moarte nu-i pot lua unui om Credința și liberul arbitru. Dumnezeu îți dă atâta putere cât să poți duce orice suferință”
Opoziția pare inutilă când ești singurul care se împotrivește răului, când până și rudele sau prietenii îți spun că nu are nici un rost, că nu poți schimba nimic de unul singur. Chiar dacă 99% dintre membrii unei comunități aplaudă ceva sau pe cineva, asta nu înseamnă că ei au dreptate. Majoritatea poate greși, dacă nu cumva greșește mai tot timpul. Omul poate fi ghidat de suflet, mulțimea nu are suflet, ea poate fi mai ușor manipulată. Adevărul și dreptatea nu sunt stabilite prin vot sau prin justiție socială. Tribunalele poporului au trimis la moarte, în închisori sau la canal mulți patrioți și oameni nevinovați.
Cum se face că aplaudacii sunt întotdeauna numeroși? O fi trecând conștiința prin stomac, dar și lipsa de educație are un cuvânt de spus. Siguranța pe care ți-o dă apartenența la un grup, haită sau clan este folosită de om nu numai pentru supraviețuire dar și pentru înrobirea, exploatarea și distrugerea celorlalți. Și zicem că avem un nivel de conștiință superior animalelor, să ne ajute Dumnezeu cu asta. Sigur că viața în „turmă” este mai confortabilă, aplaudacul fiind ferit de mânia tiranului, dar ce sens are viața de „slugă vicleană și leneșă” care trăiește din mila stăpânului?
„Sunt liber.”, spune Franz la interogatoriu. „Atunci pentru ce ești aici?”, îl întrebă un Fritz cu epoleți. „Nu știu.”, răspunde Franz. De multe ori în viață nu știm de ce sau pentru ce facem un lucru, nu știm de ce sau pentru ce ne aflăm într-un anumit loc, ca și cum am fi parte al unui plan pe care nu-l cunoaștem. Avem impresia că deciziile ne aparțin în totalitate, că noi am ales albia pe care curge râul vieții sau paharul destinului din care sorbim vrând-nevrând. Aceste rânduri stau mărturie, nu am plănuit să le scriu, așa s-a întâmplat.
De ceva timp alți „conducători luminați” cu epoleți vizibili sau nu, încalecă lumea, dar vine și timpul lor, mai curând decât ne așteptăm. Întotdeauna sunt mai multe lanțuri decât câini gălăgioși, gândește orice dictator. Fascism, nazism, comunism, orice totalitarism a fost și rămâne la fel, inuman, absurd, perfid, latent, dar nu face decât să releve binele, frumosul, iubirea, pe Dumnezeu. La greu, oamenii se întorc spre lumină, spre Dumnezeu.
Nu îți dai seama de intensitatea luminii decât atunci când ești în întuneric. Întunericul îl simți, lumina o vezi, întunericul te împresoară, lumina te călăuzește, întunericul te îngroapă, lumina te înalță. Cât de departe suntem de „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” și de jertfa Mântuitorului, cât de departe suntem unii de ceilalți, nu numai fizic datorită pandemiei, dar și spiritual datorită lipsei de iubire, de înțelegere și de iertare. Omul spiritual caută un sens al vieții, un rost, o menire. Nimic din ceea ce facem nu rămâne fără răspuns. Un cuvânt, un gest, o lacrimă, un zâmbet pot schimba cursul vieții unui om.
N-am învățat nimic în două mii de ani dacă tot ne mai ucidem în războaie, murim cu milioanele în pandemii, ne credem mai buni unul decât celălalt, gata de a ne asupri aproapele. „Nu pot face ceea ce cred că este greșit”, îi spune Franz judecătorului. „Avem noi libertatea asta?”, se întreabă judecătorul, mânjindu-și mâinile și sufletul cu o crimă inutilă și jucând prost rolul lui Pilat din Pont, care spălându-se pe mâini ar fi spus „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia.”, la judecata lui Isus din Nazaret.
„Mai bine să sufăr o injustiție decât să o fac eu” concluzionează Franz. Să nu facem nici noi ceea ce credem că este greșit. Să lăsăm intuiția, pe Dumnezeu să ne călăuzească pe drumul drept către lumină. „Dacă dai pâinea ta celui flămând și tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca miezul zilei”, Isaia 58-10.
.................................
Ioan Cojocariu
Februarie 2021, Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 2/9/2021 |
Contact: |
|
|
