O judecată a sinelui
E duminică, 6:02 AM, iar maginația mea inconștientă este în mijlocul unei epifanii onirice. Dintr-o dată, scrâșnetul unui șpiral care penetrează un zid de beton armat mă aruncă, cu vise cu tot, într-un veritabil infern acustic. Homo-bormașinus, noul sosit pe scala indigenă a procesului evolutiv al nației, s-a trezit la viață.
Privesc către tavan și încerc să-mi aduc aminte cine sunt. Mi-e greu, pentru că e cam dificil să plonjezi într-o introspecție a sinelui în această hărmălaie matinală. Încet, pe măsură ce bicepșii lui homo-bormașinus cedează în lupta cu peretele, încep și eu să ies din bezna conceptuală. Mă regăsesc în mine-însumi, în eul meu de traficant de iluzii și suflete.
Un eu pe care l-aș înlocui imediat, dacă cineva mi-ar oferi un wild-card la turneul transcendenței spirituale. Un eu căruia i-aș intenta un proces pentru ultraj la adresa autorității emoționale.
Pentru că, o judecată a sinelui, urmată de o condamnare pe măsură, pot deschide porțile ispășirii.
Acum însă rămâne de văzut care ar fi pedeapsa pentru un individ a cărui unică rațiune de a exista s-a bazat pe nevoia organică de a-i da lui Mefisto cu un ciocan metafizic peste degete.
Evident, nu din rațiuni concurențiale pentru că, fie vorba între noi, e suficient spațiu de manevră pe piețele de referință. Doar așa, ca excentrictate tolerabilă.
Așa că, pentru a demara procesul și a-mi afla sentința, am să mă transform într-un Torquemada conceptual, dotat cu propria mea Inchiziție cognitivă. E oarecum firesc, nu?
Contrabanda cu suflete trebuie să fie o infracțiune destul de importantă...
Pe de altă parte, comerțul clandestin cu iluzii aduce sigur și circumstanțe agravante...
În fine! Rămâne să mă decid dacă la această judecată a sinelui, va avea loc în prezența sau în lipsa mea. Nu de alta, dar parcă, pe măsură ce trec minutele, mă simt din ce în ce mai tentat de ideea de a evada din mine, din trecut, din tot ceea ce a fost, este și, cel mai probabil, va fi. Iar dacă o să mă copleșească cumva gândurile astea contradictorii, o să fac (și, cel mai probabil o să-mi aprob) o cerere de amânare a judecății.
O decizie bazată, dacă și când va fi cazul, fie pe vreun viciu de procedură, fie pe posibila existență a unor elemente care par să sugereze lipsa de imparțialitate a completului te judecată.
La urma urmei, procesul propriei conștiințe este un aspect extrem de subiectiv. Iar procesele trebuie să fie, cel puțin conform jurisprudenței existente, caracterizate prin obiectivitate.
Știți ce-ar fi amuzant? Ca, de fapt, toată povestea asta cu traficul de iluzii și suflete să fie oarecum legală.
Sau, mă rog, cel puțin nereglementată de legislația în vigoare. Și, implicit, această judecată a sinelui să fie doar un imens fiasco, iar procesul să se auto-claseze de la prima înfățișare.
Mai vedem. Deocamdată suntem eu, traficantul de iluzii și suflete și nevoia unei sumare introspecții și judecăți a sinelui.
|
Rudy Roth 2/9/2021 |
Contact: |
|
|
