O cronică la trilogia „Destin " a lui Ion Saimac
Ion Saimac ne prezintă în trilogia „Destin” drama cruntă a unui inginer, apoi director la uzina de aluminiu din Slatina.
Trilogia „Destin” este alcătuită din romanele: „Misterele Literei V” (vol. 1), „Dincolo de țipătul pescărușilor” (vol. 2) și „Călugărul” (vol. 3).
Această trilogie nu este o ficțiune sau o lucrare inspirată dintr-un amalgam de fapte petrecute în era socialistă, o sinteză a acțiunilor securității a acelor vremuri căreia i s-a alocat un personaj principal, ci este mai mult o prezentare autobiografică. Colegii și prietenii autorului, care mai supraviețuiesc, cunosc mai în detaliu această situație, și cu siguranță și informatorii și securiștii care au intenționat să-i distrugă familia ca urmare a unui refuz de a colabora cu ei.
În primul volum al trilogiei „Misterele Literei V” scriitorul Ion Saimac prezintă abuzurile făcute de unele autorități ale „societății socialiste multilateral dezvoltate”, mai ales pe suspiciuni, spionarea anumitor persoane din popor, căci de, trebuiau să aibă activitate și să-și impună punctele de vedere în fața superiorilor pentru o recunoștință recompensată cu o avansare sau stimul bănesc.
Despre abuzurile securității comuniste și ororile închisorii vorbește și domnul Milian Oros în romanul „Culorile destinului”, tot după fapte reale. „Misterele Literei V” este un roman autentic, pentru că așa cum piesele de teatru ale lui I.L. Caragiale au fost, sunt și vor rămâne autentice, așa și romanul domnului Saimac, a cărui acțiune se petrece în regimul comunist, pe alocuri se identifică cu ceea ce se petrece în zilele noastre, sau s-a petrecut după așa zisă „revoluție”, mulți „stăpâni” de atunci apărând după 89 drept „capitaliști” înfocați după ce au băgat teroare în populație cu ascultările și „informările” pe timpul răposatului. Și când zic „se identifică” mă gândesc la răpirea unor copile, fete de liceu, de către niște indivizi, așa atunci ca și acum, acele răpiri fiind protejate, poate chiar „comandate” de personaje sus puse.
Inginerul Sami se trezește într-o zi „invitat” la securitate unde un procuror îi ia un „interviu”, fiind acuzat că are legături cu o persoană din străinătate. Inginerul însă nu se lasă intimidat.
„- Abuzați de autoritatea cu care v-a investit statul. Pentru dumneavoastră, fiecare cetățean este un potențial inculpat. Ați generat teama și groaza în această națiune. Oamenii nu pot vorbi deschis, nu pot să spună o glumă, un banc. În mod deliberat interpretați greșelile nevinovate drept acțiuni ostile. De ce? Pentru a vă cădea cât mai mulți în genunchi, să vă ceară îndurare? Să fie iertați? Ca în mod gradat să ajungeți să îngenuncheați întreaga națiune?
- O veți face și dumneavoastră, tov. inginer!
- Niciodată, tov. căpitan!
- Rămâne de văzut. Aveți o fetiță spuneați, noi nu glumim! De altfel nu vă cerem decât cooperare. Aveți suficient timp de gândire. Deocamdată, va trebui să semnați propria declarație.”
Istoria se repetă, sau mai bine zis se continuă, căci și în zilele noastre s-au instrumentat dosare, au fost puși unii inculpați să facă declarații „dictate” despre persoane, poate nevinovate.
Și într-adevăr securiștii „au fost paroliști”, ei când au promis ceva nu au mințit, ei s-au ținut de cuvânt! Lorena, fiica domnului Sami, elevă de liceu, a fost răpită, fapt care a agravat boala mamei sale, Mira.
Probabil dreptul la replică în a-ți justifica nevinovăția de multe ori este un drept al omului doar pe hârtie într-o lege uitată și plină de praf în rafturile unui depozit…
„- Rechinul. El taie și spânzură. De ce v-a retras tov. comandant Vlorescu sprijinul? E prea mic!”
Totuși inginerul Sami ajunge director la una din secțiile fabricii de aluminiu. Din pasajul următor reiese că în acea vreme mai erau și oameni cinstiți care-și făceau datoria cum se cuvine, dacă nu deranjau pe „unii” din sistem.
„Simte-te ca acasă, directore! Asta este averea mea! Apartament, birou, bibliotecă, sală de cinema sau de concerte, bar, de toate la un loc, doar familia-mi lipsește! Au rămas acolo, n-am vrut să le stric rostul. Nu știu cât voi rezista aici, mafie mare, corupție, influențe de interese, mai decât pe la voi.”
Apoi colonelul îl încurajează ca un bun prezicător:
„- Fruntea sus colega, nu te lăsa îngenuncheat! Ești un luptător, mergi până la capăt. Vei răzbate, sunt sigur! Îți vei găsi fetița, se va însănătoși soția! Vine o vreme când soarta își întoarce fața către fiecare.”
Căutările pentru a-și găsi fiica, în timp ce soția se afla în spital, și aflarea unor adevăruri despre răpire, îi agravează situația în fața celor de temut ai statului. Uneori personajul principal, căutându-și dreptatea într-un astfel de stat, își arată protestul său:
„-Legea? Ce-i aceea lege, tov. adjutant? O barieră puțin mediatizată. Cei slabi se izbesc de ea, Cei puternici o ignoră. Legea este pentru supuși. Pentru stăpâni, ea nu există!”
Caz real și în zilele noastre când chiar guvernanții, indiferent de culoarea politică, nu respectă legile statului, mai ales că sunt promulgate de un președinte!
Astfel domnul Sami devine din ce în ce mai periculos pentru securitate, mai ales că reușise să facă niște înregistrări compromițătoare pentru „cei de sus” în aflarea adevărului.
Dar… cine supăra prea mult pe „unii” putea oricând ca soarta să le rezerve o surpriză neplăcută, chiar și un „accident”!
În acest roman frazele sunt fluente, dialogul este logic și replicile vin de la sine. Primul volum „Misterele Literei V” seamănă mult cu un roman polițist, plin de acțiune și suspans!
În volumul 2, „Dincolo de țipătul pescărușilor” este interesant modul cum autorul se transpune în rolul fetei, pentru că acum nu mai povestește la persoana a doua ci la persoana întâi. Pătrunde psihologic în mintea „feminină” ca să scoată în evidență stări sufletești, iubire, amintiri, zbucium dar și bucurii și speranțe. În timp ce lecturezi acest volum ai senzația că este scris de Lorena și nu de tatăl ei; volum inspirat dintr-un jurnal al fiicei sale, scris când era singură, căci părinții săi dispăruseră și nimeni nu știa nimic de soarta lor.
Acțiunea se petrece preponderent la Cluj și pe litoral, la Mangalia, în mare parte în paralel cu acțiunea din volumul 1 și 3.
Dar nu toți securiștii sunt la fel. Cu ajutorul lui „nenea Mișu” un fost securist, care poate ca să-și spele din unele păcate sau poate din conștiință și corectitudine, o ajută pe tânăra Lorena să stea departe de cei care o căutau, o găzduiește la familia sa și o ajută să se înscrie la un liceu din Cluj. Dar un rol primordial în salvarea ei din mâinile răpitorilor o are Elton. Dar mai bine las cititorul în suspans ca să lectureze cu plăcere și curiozitate și acest volum unde predomină romantismul!
Volumul 3, „Călugărul” , constituie, poate, punctul forte al trilogiei. Apele Oltului n-au vrut să primească sufletul unui om nevinovat și l-au dat în grija, cu ajutorul intervenției divine, prin intermediul unor măicuțe de la Schitul Ostrov, celor de la Mănăstirea Cozia. Din păcate ce-l sortit morții de „satrapii” unei societăți socialiste și-a pierdut memoria…
Acțiunea depășește vechiul regim și se instalează în noul regim de după ‘89. Autorul este martor al acestor schimbări și concluzia sa este clară:
„Pe măsură ce timpul trecea, masele largi, oameni de bun simț și echilibru, aveau să constate „efectele benefice” a mult visatei revoluții.
Se schimbase o dictatură; a împușcatului, cu un noian de alte dictaturi: „a autoaleșilor dictatori locali”, „a banului și băncilor”, „a sexului și străzii”, „a drogurilor”, „a armelor și mercenarilor”, „a crimelor și violențelor”, „a corupției mascate, cu ordonanțe-n regulă votate.”
Situația actuală din țară îl revoltă pe scriitor și face numeroase remarci la noii guvernanți și la parlamentarii care și-au „inventat” „imunitatea parlamentară”, dar și a noilor orientări ale tineretului către „apucăturile” occidentului capitalist.
Și totuși, cine este acest „călugăr Nicodim” de la mănăstirea Cozia?
Acțiunea celui de-al treilea volum al trilogiei se petrece și în afara granițelor țării. Deja se trece în sfera paranormalului!
Mă opresc cu dezvăluirile pentru a nu reduce din interesul cititorilor pentru această minunată trilogie numită „Destin”!
Domnul Saimac și-a scris cele trei romane în stil clasic. Se dovedește a fi un bun narator, un portretist, pătrunde adânc în psihologia omului și al societății. Este o încântare să lecturezi cărțile domniei sale, mai ales că sunt inspirate după fapte reale și tratează aspectele sociale ale unei orânduiri perimate, dar și ale uneia mai noi, cu multe vicii din cea pe care noi o credeam apusă.
Felicitări domnului scriitor Ion Saimac, multă sănătate și succes în continuare.
Ion Nălbitoru
|
Ion Nălbitoru 2/3/2021 |
Contact: |
|
|
