Poeme
OMAGIU
Poet român, Luceafăr necuprins,
Ce-nobilezi cu faima ta o lume,
Din vesnicie ne privesti duios,
Lumina ta nicicând nu va apune,
Esti candelă aprinsă peste neam,
Esti soarele ce-aprinde-o Românie,
Cât de săraci eram de nu te-aveam...
Esti aripa ce-acoperă o glie,
Tu, Eminescu, geniu carpatin,
Te-asteaptă codrul să îi cânti mărirea,
Si marea cu albastrul ei senin,
Si luna să-i descoperi strălucirea,
Te-asteaptă iarba primenită-n vale,
Si muntii-nalti, si florile-n câmpii,
Teii bătrâni cu-albinele pe poale,
Te-asteaptă viersul cald de ciocârlii.
Mihai al nostru, steaua noastră rară,
Ne urmăresti din zarea de clestar,
Adu-ne-n suflet numai primăvară
Si-alungă gândul otrăvit, amar.
NE SÂNGEREAZĂ CERUL
Ne sângerează cerul prin batiste,
Si plânge crucea răstignită-n noi,
Pe drumul vietii se-adumbresc nevoi,
Si inimile-n piepturi ne sunt triste,
Nici sărbători, nici pace, nici senin,
Amurgul a venit mult prea devreme,
Si soarele în suflet nu mai cerne
Stropi de lumină-nvăluiti în mir,
Doar iarna-n siguranta ei coboară,
Cu haina ei de frig posomorât,
Si intră-n noi, e totul gri, urât,
Copaci tăcuti si goi se înfioară,
Ne sângerează cerul, e urgie,
Si croncăne doar vulturi hămesiti,
Ne-a mai rămas să ne rugăm la sfinti,
Îndoliată, tristă Românie!
DORINŢĂ
As frământa iubirea ca pe-o pâine,
S-o pun la masă celor ce-o râvnesc,
As lua sinceritatea de la câine
Si-as cimenta-o-n visul omenesc,
As toarce clipa asta trecătoare,
Fir infinit de aur si argint,
As preschimba otrava într-o floare,
Si vouă, tuturor, v-as da în schimb
Covor de bucurii ce n-are margini,
Lumina răsturnată în pahar,
As încrusta iubirea-n mii de pagini
Si v-as aduce-o ca pe-un tainic dar,
Mi-as măcina cuvintele , mărgele,
Si gândului i-as creste frunze verzi,
Povara as zvârli-o între stele
Si m-as muta detot între amiezi,
As scormoni-ntunericul din lume,
Si l-as zvârli ca pe un măr stricat,
Tristetea să se ducă sus, pe culme,
Noi să trăim pe un pământ cura
SUNTEM BOLNAVI
Suntem bolnavi cu totii, Doamne,
Ne moare tara, ni se duce graiul,
Otrava o-nghitim de-acum, cu paiul,
Corabia e-n prag să se răstoarne,
Suntem bolnavi, nici nu mai avem aer,
În gloata asta, alergăm himeric,
Suntem doar măsti ce-noată-n întuneric,
Si-n lume nu auzi decât lung vaier,
Suntem bolnavi si fără de scăpare,
Am suportat minciuna ani la rând,
Ni s-a stirbit si-ntunecatul gând,
Iar visele-au murit în fiecare,
Vin vesti nebune, care mai de care,
Sperantele si ele ni s-au scurs,
Tot orizontul nostru a apus,
Sub pleoape sunt doar clipele amare,
Privim înspăimântati în orice parte,
Căci nu ne mai cunoastem frati si rude,
De parcă n-am fi existat niciunde,
O lume tristă-nvăluită-n moarte,
Suntem cu toti bolnavi, bolnav e totul,
Prietenii ne mor pe la spitale,
O frică zace azi în fiecare,
Nici nu mai poti să-ti iei acasă mortul,
Să îl îngropi asa cum se cuvine,
Ca pe-un crestin, în curte să-i faci masă,
Nici nu mai vine sufletul acasă,
Ce viată-i asta, Doamne, blestemată?
Suntem cu toti bolnavi, bolnavă-i clipa,
Si nu mai e nici timp de vindecare,
O lume răzvrătită, care doare,
Ne-am frânt cu totii visul si aripa,
Asupra noastră bântuie stihii,
Iar corbii stau de pândă la răscruce,
N-o să avem nici nume, si nici cruce,
Si nicio bucurie în copii.
CÂNTEC DE DOR
Mamă, aud cum cerne vântul stropi reci de ploaie prin gutui,
Cum norii răscolesc grădina în care-am vrut să mai rămâi,
Aud, în noapte, câini lătrând, semn că mai sunt vecini în jur,
Si văd cum se înaltă-n zare fuioarele de negru fum,
Privesc zadarnic casa noastră, nu-i nicio urmă, niciun semn
Că mai există viat-acolo, sperantele în van se cern,
Dar două chipuri vii, la geam, mă-ntâmpină cu-acelasi dor,
Si două lacrimi mari, mereu, sub gene tremură usor,
Aud cum scârtâie fântâna, cum se deschide geamul larg,
Pe vatră focul cum trosneste si lemnele cum iar se sparg,
Aud oitele zbierând în ieslea noastră-mbătrânită,
Si mieii albi cum zburdă-n curte, sunt , mamă-atât de fericită...
O bucurie înfloreste în sufletul pustiu si gol,
Mă simt din nou, copilul vostru, la casa cu-nflorit pridvor,
Văd mâinile care frământă aluatul aluatul alb ce creste-ndată,
Si-un chip voios si luminat mă-ntâmpină din nou la poartă,
Doi ochi ce strălucesc întruna, senini ca luna lui april,
Mă-ndeamnă să mai vin pe-acasă, să mă prefac din nou copil,
Să-mi stâmpăr setea ce mă arde, să potolesc nestinsul dor,
Cu voi să mai petrec putin la casa cu-nflorit pridvor.
TIMP CRUD
Prin sânge-aleargă cai în spume,
Azvârl în carne nori si fum,
Prin rugul noptii fără nume,
Se-aud copitele pe drum,
Prin sânge-amurguri fără lună,
Sterg cu buretele ninsori,
Prin oase, crini bătuti de brumă,
Se pierd uitati în depărtări,
Ni-i, Doamne, sufletul de-a valma,
Uităm si noi că suntem vii,
Amenintati mereu cu palma,
Nici nu mai stim c-am fost copii.
|
