Unirea Principatelor Române
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!
Vasile Alecsandri
În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române Mica Unire, care a avut loc la jumătatea secolului XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească. Unirea a avut la bază apropierea culturală și economică între cele două țări, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Cu prilejul acestei sărbători ne amintim și de cei care au pus umărul la realizarea Unirii.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune bazele viitoarei lor organizări. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești, și prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. De fapt, Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și vrânceanul Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Desființarea hotarului de la Focșani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate și crea premisele punerii temeliei statului național unitar român.
În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani, mii de oameni i-au ieșit în cale, în drumul dinspre Mărășești, pe unde Cuza venea de la Iași. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe șosea, pe ulițele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligență. Despărțit în două Focșanii Moldovei și Focșanii Munteniei de un braț al Milcovului, orașul întruchipa, în acea vreme, situația celor două țări vecine și surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, și a chemat la el pe cei doi soldați care făceau de strajă la hotar: un moldovean și un muntean. Le-a spus că sunt frați și i-a pus să se îmbrățișeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui și să comunice comandanților că de azi înainte și pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focșani. Însoțit de mai marii orașului și de mulțimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toții Hora Unirii.
Poetul focșănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia O zi frumoasă, așa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: Azi, Românul dovedește/ Că-n sfârșit s-a deșteptat,/ Și că-n faptă vrednicește/ Libertatea ce-a visat. Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale. Deoarece în textul Convenției nu se stipula că domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.
Adunarea electivă a Țării Românești era dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata să năvălească în Cameră și să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei". Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. Problema următoare era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate a determinat Conferințele internaționale de la Paris, din 26 martie 7 aprilie și 25 august 6 septembrie. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă marile puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.
Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au inițiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864) și reforma învățământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.
Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial România. Cuza însă, în anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa coaliție a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, Mica Unire cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut și sub numele de Moș Ion Roată, un țăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susținător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia și al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, cu gâdilici la limbă", adică spunea adevărul fără menajamente, neavând ascunzători în suflet", după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, cel mai dârz și mai competent reprezentant al lor, care să le poată apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.
Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, în districtul Dobling, pentru a-i demonstra astfel solidaritatea, atașamentul ideologic și admirația". Poziția adoptată de Mihai Eminescu față de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanța ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt și fără sprijin dinafară" și prin faptul că poetul este necruțător cu participanții la complotul detronării.
Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea Ultimul tren spre Romania a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată..." El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam... cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.
Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.
Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.
Să amintim că Hora Unirii, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.
Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog:
Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata
În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni
HORA UNIRII: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!
Vavila Popovici Carolina de Nord
|
Vavila Popovici Carolina de Nord 1/24/2021 |
Contact: |
|
|
