Van Loon, Florin si credinta
Eram în primele clase liceale când l-am descoperit pe Hendrik Willem van Loon și minunatele sale cărți. Autorul, născut în 1882 într-o familie de patricieni olandezi din Rotterdam, a imigrat de timpuriu în Statele Unite ca să-și facă acolo studiile universitare. Absolvind Universitatea Cornell în 1905 cu un bachelor, el a fost angajat de Asociated Press în calitate de corespondent în imperiul țarist unde tocmai izbucnise prima revoluție rusă. Revenit în USA în 1906, s-a însurat și proaspeții căsătoriți au plecat în Germania, Hendrik fiind admis la universitatea din München pentru un doctorat în istorie. În 1911, după primirea diplomei de doctor, van Loon, lucrând încă tot la Associated Press, a rămas pentru o vreme în Europa. Dar în 1914, după un scurt stagiu ca reporter pe frontul din Belgia, s-a reîntors în America, invitat fiind să conferențieze la Universitatea Cornell.
Scriitorul Van Loon a avut o carieră îndelungată, foarte productivă și încununată de succes. Începută în 1910, aceasta s-a încheiat numai prin moartea sa în 1944, eveniment în urma căruia autobiografia ce pregătea a rămas neterminată. Destinate tinerilor adulți, numeroasele lui cărți, ale căror subiecte proveneau în majoritate din istorie, erau scrise într-un stil clar, accesibil și atrăgător. Ele erau riguros documentate și ilustrate cu desenele foarte sugestive ale autorului, ceea ce explică de ce în cursul vieții operele sale s-au publicat în peste șase milioane de exemplare.
Eu am avut privilegiul să citesc numai două: Istoria Omenirii și Istoria Artelor, ambele traduse de Ion Totoiu. Acestea m-au captivat de la prima lectură și deși voluminoase, le-am mai recitit ulterior. Din Istoria Omenirii mi-a rămas un sentiment de umilință în fața creațiunii, exprimat cel mai potrivit prin alegoria elocventă cu care Van Loon a ilustrat, chiar la începutul volumului, nimicnicia noastră. Dacă bine îmi amintesc, el povestea că undeva în nord există un bloc de stâncă înalt și lat de câte o mie de kilometri, iar odată la fiecare o mie de ani vine o micuță pasăre să-și ascută ciocul pe ea; când blocul acela va fi complet erodat a trecut o zi din viața universului. Istoria Artelor m-a fermecat în mod special și de fiecare dată după ce încheiam lectura ei, simțeam un îndemn nestăvilit de a desena, picta sau scrie ─ adică de a crea. Așa se face că datorez lui Van Loon, dar nu numai lui, convingerea că practicând artele ne apropiem de Creator, chiar dacă numai copiindu-l și la o scară neînsemnată.
Dorința înnăscută de a crea, mărturisită până și de picturile rupestre moștenite de la strămoșii primitivi, confirmă faptul că, omul a fost făcut după chipul și după asemănarea Creatorului. Firește că eu mi-am dobândit convingerea cu mult înainte ca sălașul muzelor să fi fost pângărit de producții de genul scabroasei instalații întitulată My Bed și expusă la Londra în 1999 de englezoaica Tracey Emin, ori altele asemenea ce proliferează în epoca post modernistă, promovând gunoaie, deșeuri metabolice și excremente. Adevărat că de la acele vremi îndepărtate când m-am delectat prima oară cu scrierile lui Van Loon multe s-au schimbat. Astăzi, sub avalanșa progreselor științifico-tehnice și copleșită de propaganda socialist- ateistă, asezonată cu dulcegării umaniste, omenirea năucită nu mai simte nevoia să cugete la adevărurile escatologice.
Succesul în arte nu mai depinde de valoarea estetică sau transcendența operei ci de artificialități șocante ce se adresează unor porniri josnice; corectitudinea politică modernă încetățenind ideea falsă că nu este admisibil nici măcar să gândim că gustul cuiva poate fi superior față de al celor din jur. Iar artistul nu mai are nevoie de Providență câtă vreme el însuși se erijează în autoritate supremă în orice consideră necesar amorul său propriu. Din fericire mai există totuși și excepții. Rare, dar sunt și am avut recent bucuria să constat că binecunoscutul
nostru contemporan, actorul Florin Piersic, spre cinstea României, este o astfel de rara avis. Prilejul l-a constituit o emisiune Youtube întitulată Doxologia/Colindând Crăciunul, găzduită de preotul Constantin Necula acompaniat de Dan Negru, prezentator la Televiziunea Română. Povestitor și comunicator excelent, Florin ─ cum îi place să fie apelat și-a mărturisit cu acea ocazie deschis și repetat credința în Dumnezeu. Provenind dinspre mamă, dintr-o familie de preoți nu-i de mirare că inițial a vrut să devină preot. Bogatul lui palmares ce include roluri teatrale, cinematografice, apariții televizate și recitaluri de poezie prezentate pe mai multe continente demonstrează însă că alegerea fortuită a carierei de actor nu a fost o greșeală. Dar cu fiece ocazie, de la turneele prin țară și până la deplasările în străinătate, actorul și-a folosit succesul și spre îmbogățirea spiritului. De pildă când răspunzând invitației admiratorilor a călătorit la Ierusalim (de 46 de ori!) s-a rugat în fiecare zi la Mormântul Sfânt și a vizitat Betleemul. Posedând farmec magnetic și un mare talent interpretativ, Florin și-a atras de-a lungul anilor aprecierea maselor de spectatori, dar și a protipendadelor comuniste și post-decembriste, dăruind cu abilitate à tout seigneur tout honneur.
În acest sens este semnificativ că într-o convorbire de o oră n-a spus nimic negativ despre nimeni, nici măcar despre comuniștii care i-au întemnițat tatăl pentru convingeri politice. Criticat cândva că vorbește prea mult a ripostat, pe bună dreptate, că instrumentul artistului dramatic este cuvântul și el nu își face decât datoria străduindu-se să-l folosească cât mai bine și cu dărnicie. Și într-adevăr, când declamă cu patos, emoție și mimică potrivită, cea mai umilă poezie devine o bijuterie neprețuită.
Gabriel Watermiller / Penticton BC
|
Gabriel Watermiller 1/23/2021 |
Contact: |
|
|