Despre Dumnezeu, adevărul suprem ce se tot amână
Dragii mei,
Toată discuția noastră anterioară a avut în centrul atenției viața de apoi, legată, cumva, direct sau... indirect, pe de o parte, de Dumnezeu, pe de alta, de noi, de conștiința noastră, de felul în care ne responsabilizăm mersul pe fața pământului, adică de felul în care trăim în lume. După cum am văzut în Vechiul Testament, niciunde nu este menționat raiul sau iadul. Prin urmare nu se spune nimic nici despre viața de dincolo. Omul moare, este îngropat, iar de aici, omenirea își continuă mersul firesc, mers pentru care, cei rămași în viață trebuie să facă sacrificii după sacrificii. Să aducă ofrande zeilor (la plural!), asta până la Moise, apoi, singurului Dumnezeu proclamat de către acesta. Altfel spus, sfârșitul meu nu însemnă sfârșitul omenirii. Nu în același fel se pune problema după venirea lui Iisus între oameni şi mai ales după sacrificarea sa, de către aceștia, pe crucea ridicată pe Golgota, cunoscut, la vremurile acelea, și sub denumirea de Dealul Căpățânii. În Creștinism, chiar și creștinul laic, creștinul ce nu este capabil să-și anuleze timpul fizic pentru a pătrunde în cel sacru, are conștiința raiului, a iadului, implicit a binelui și a răului, a păcatului, și are, mai ales, conștiința vieții veșnice, conform Bibliei, posibilă a fi după judecata de apoi. ...Dar cum vom fi judecați și mai ales cu ce măsură? Deși aparent, la o primă lectură, am crede că nu există aproape nicio legătură între Vechiul și Noul Testament, totuși cele două sunt traversate de un fir roșu, sunt legate ombilical prin poruncile pentru viața de fiecare zi, prin legile dăltuite adânc de către însuși Dumnezeu pe Tablele cu legi primite de către Moise, pe muntele Sinai etc., apoi, desigur, prin pildele, învățăturile, prin Predica de pe Munte, rostită de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu. „Nu am venit să stric legea, ci să o plinesc”, spune El însuși mulțimii adunate și apostolilor. Dincolo de credința și religia fiecărui om de pe fața pământului, pentru cârtitori (adică pentru cei ce spun că cele 10 porunci nu ar mai fi conforme timpurilor actuale, cu modernismul şi post-post-modernismul), trebuie amintit că respectarea fie și numai a trei, patru, din cele zece porunci biblice, ar face lumea mai dreaptă, mai curată, mai bună. „Să nu ucizi”; Să nu preacurveşti; „Să nu furi”; Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Nimic mai simplu! Cu toate acestea, în special sociologii, cei ce cred că omul este rău de la natură, prin însăși structura sa, consideră poruncile amintite anterior, năzuințe sau, în cel mai fericit caz, drumul ascetic al omului spre o idee nedeslușită, uneori, conform celor ce se radicalizează, fără sens. Politicienii, din oricare loc de pe fața pământului, din orice vremuri, și ei o „specie umană aparte”, din cauze nici măcar de ei știute, nu vor să audă de așa ceva. Cum să nu furi?! Cum să nu fi curvă, când însăși politica și-a căpătat „demnitatea” de mare curvă?! Cum nu?! ...Din acest motiv, oligarhia este de domeniul evidenței, iar din rândul lor, al oligarhilor politici, apar dictatori, apar cei ce ar ucide, cu sânge rece, orice le-ar sta în calea intereselor, infatuării și preamăririi. La ei, minciuna e și mijloc, și scop în împlinirea obsesiilor, năzuințe personale. Grija pentru popor este, probabil, cea mai mare minciună din toate timpurile, de după Facere încoace şi până în prezent (mă refer la capitolul din Biblie),.
Dragii mei, după cum știm, în Creștinism avem de-a face cu trinitatea: Dumnezeu Tatăl-Cel ce răspunde în Vechiul Testament: „Eu sunt cel ce sunt”; Dumnezeu Fiul-Iisus-Dumnezeu-Om, coborât în lume întru salvarea ei, și Sfântul Duh. Ca o paranteză, în acele momente în care am văzut că Heidegger, cam prin anii '30, renunțase, oarecum, să ducă la bun sfârșit "ontologia fundamentală" din Ființă și timp, când am văzut că filosofia sa nu mai avea în centrul ei Dasein-ul uman, ci însăși Ființa, am fost tentat să fac analogii de tip teologic și să spun că Dasein-ul, omul-aruncat-în-lume al gânditorului german, a fost și este însuși Iisus-omul-venit-în-lume, modelul suprem după care trebuie să ne inspirăm, pentru a „scoate-o, cumva, la lumină”.
Din perspectiva teologiei, „Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile şi să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” (Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 138-139). Ideea de Sfântă Treime a fost mult dezbătută, pusă sub semnul întrebării și este încă greu de explicat pe înțelesul laicilor. Nu intrăm în amănunte, însă trebuie să cădem de acord că oricare creștin laic acceptă, înainte de orice, creaționismul, chiar dacă și evoluționismul îi stăruie uneori, la nivelul îndoielii de tip logico-mental.
Sub semnul creaționismului se plasează aproximativ și un miliard de hinduși din India, a treia confesiune religioasă, ca mărime, din lume, între ei și cei din orășelul Varanasi, considerat de către locuitorii săi unul din cele mai sfinte locuri de pe fața pământului. Spre deosebire de creștinism, hindușii au mai mulți zei ce țin de creație și, evident, numeroase povești, unele dintre acestea, circumscrise filosofiei indiene. Una dintre cele mai cunoscute este centrată pe fluviul Gange, cunoscut între ei, între indieni, sub denumirea de Ganga, fluviu care le-ar da viață. Din perspectiva credinței hindușilor, Ganga există doar pentru că este sacru, pentru că vine de la ceruri, apoi pentru că râul Ganga nu este doar un râu, ci și o zeiță, „mama Ganga”, purtătoare a purității, scoasă din noroiul primordial. În timpurile străvechi, hindușii credeau că Ganga curgea din ceruri, dar a fost capturată de zeul creator Brahma, care a decis să trimită fluviul pe pământ. Cum acesta avea o forță uriașă și putea inunda tot globul, zeița Shiva a oprit căderea Gangăi în șuvițele părului său, apoi a eliberat doar una dintre acestea și fluviul a curs pe pământ. În imaginația hindusă, fluviul Gange, care izvorăște, în realitate, din Munții Himalaia, ar curge din Calea Lactee, ea însăși o reflexie a apelor ce sunt pe bolta cerului. Ceea ce îi diferențiază pe hinduși de creștini sau alte confesiuni, care stau sub palma creaționismului, constă în faptul că ei nu cred doar într-o singură creație, ci în cicluri de creație, prima dintre ele având loc cu, aproximativ, 8,6 miliarde de ani în urmă (de aici și reîncarnările repetate despre care am vorbit în subcapitolul anterior –„Nevoia de Dumnezeu și viața de apoi”. Conform credinței hinduse, zeii (la plural!), printre care și Brahma, au creat universul. În Creștinism doar Dumnezeu (Unul) este creatorul, este cel ce răspunde la întrebare. „Eu sunt cel ce sunt!”. Din nou imaginația, dar și gândirea rațională, oarecum speculativă, în acest moment, mă duce la Ludwig Wittgenstein, la lucrarea amintită în discuțiile anterioare și mai ales la primele propoziții din aceasta: (1. „Lumea este tot ce se întâmplă”; 1.1 „Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”; 1.11 „Lumea este determinată prin fapte și prin aceea că acestea sunt toate faptele”; 1.12 „Căci totalitatea faptelor determină ce se întâmplă, și, de asemenea, tot ceea ce nu se întâmplă!; 1.13 Faptele în spațiul logic sunt lumea”; 1.2 „Lumea se descompune în fapte”) Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Ed. Humanitas, București, 2001, p. 79.
Prin raportare la textul filosofic, răstălmăcirea expresiei „Eu sunt cel ce sunt”, gândită într-o formă duală, la nivel teologico-filosofic, cu evitarea dogmatismului, ne-ar putea duce cu gândul la faptul că Dumnezeul creștinilor ar fi Dumnezeul ce este prin ceea ce a făcut şi face, este Dumnezeul ce a zidit prin Cuvânt, cu dragoste și lumină (suflet), omul. Iar de la el, de la omul îndumnezeit, în timpurile vechi, la cel de astăzi, lumea, ce ar trebui să fie totalitatea faptelor (bune!) și nu a lucrurilor. Ciudat și, în același timp, paradoxal este faptul că, deși sub același semn al creației, civilizația maiașă, din Mexic, a dispărut, chiar dacă, în concepția lor, Apocalipsa, adică sfârșitul, reprezenta un nou început de ciclu. În urma acestei mari civilizații au rămas doar faptele maiașilor, materializate în piramide, inscripţiile de pe ziduri și lespezi de piatră, ce vor mai vorbi despre ei încă multă vreme de aici înainte, fără a le putea înțelege sâmburele de început, sâmburele creației. De altfel, nici la hinduși, și nici la creștini, creația în sine nu se lasă cunoscută, nu este accesibilă nimănui și mai ales laicului. Cu toate acestea, tot în spațiul indian, cu aproximativ, 800 de ani î.Hr., a existat Școala Samkhya, o școală a filosofiei vedice, care acceptă mai întâi meditația, apoi moartea, ca mijloc suprem de cunoaștere a Absolutului (Am mai vorbit despre aceasta în eseul Marin Sorescu și gândirea Școala Samkhya). Cel ce îndeamnă la meditație și reflecție profundă este un vers despre începuturi, în Rig Veda, cel mai important dintre cele patru texte canonice hinduse și cel mai vechi text într-o continuă folosire (compus, cu aproximație, între 1700-1100 î.Hr.). Atunci, la începuturi, „Nu exista nici nonexistență! / Nici existență”. Pătrunde dacă poți, cu mintea, în aceste spații! Ideea este dincolo de conceptualizarea umană, este, probabil, dincolo de intelectul uman. Cu alte cuvinte, aflarea Adevărului Absolut se amână! În aceste condiții, cei ce încă mai existăm sub palma creaționismului, trebuie să ne împăcăm cu partea de cunoaștere ce ne-a fost dată, să acceptăm și să mulțumim, pentru aceasta, creatorului. Cu toate acestea, nu voi ezita să reamintesc ceea ce am afirmat data trecută, să readuc în fața omului contingent spusele conform cărora în India, au existat sau încă mai există înțelepți care, prin meditație, au putut pătrunde în spațiul creatorului, iar în creștinism, „lumina supremă” (acel tunel, acel fascicol, acel tub de lumină etc.), a putut sau poate fi văzut de către om, la limitele existenței, la limita viață-moarte sau într-un moment de mare descumpănire, de neîncredere în sine.
Oameni buni, ideile despre existența noastră sunt cele mai vechi povești despre noi, ce se constituite, la nivelul filosofiei, în cosmologii. Câtă vreme aparținem unor spații și culturi diferite, nu toți împărtășim aceeași poveste despre creație, însă toți considerăm viața o minune, minune ce ar trebui să ne unească. În altă ordine de idei, în ultima vreme, am vorbit mult despre Dumnezeu, am vorbit despre creștinism și de asemenea despre zeii hindușilor din India și despre religia lor. Cu toate acestea, până în prezent nu am scos o vorbă despre Islam, despre Budism etc. O vom face. Până atunci, nu uitați că, deocamdată Adevărul suprem se amână. De aici și filosofia ca teorie a adevărului. În consecință, să ne mulțumim că existăm! Iar dacă tot suntem, să fim oameni, că oameni am fost lăsați să fim!
P.S. Draga mea, fraților, despre Dumnezeu, în varianta mai multor popoare, a mai multor culturi, am mai vorbit și vom mai vorbi. Tot ce am spus în cele două subcapitole anterioare sunt reluări, reformulări, frământări ale minții în ideea de a pune cumva ordine în gânduri și a da un sens cât mai limpede vieții. Credeți că am reușit? Evident, nu! Veșnic ne-am mișcat într-o lume a spaimei, a fricilor, într-o lume a nevoilor lumești, subiectiv-obiective (în forma lor pură nu cred că există, câtă vreme însăși natura umană stăruie în aceeași direcție), repet, într-o lume a nevoilor lumești, doar, doar, vom obține o oarecare stabilitate emoțională. Să presupunem că ne-am radicaliza în sensul dialecticii lui Platon și am deveni idei într-o lume a ideilor și formelor pure, adică noi oameni, idei, în acea lume. E de la sine înțeles că, în acest stadiu, de idee, nu avem materialitate. Am admite apoi, precum maestrul, că aceste idei se întrupează, vin în corpul uman (material, altfel lumea nu se poate explica sub nicio formă, nici măcar din perspectivă evoluționistă), unde trebuie să învețe această lume imperfectă, a noastră, a oamenilor, prin reamintire (anamnesis). Cu alte cuvinte, învățăm, cum spune și Platon în Dialoguri, ce este albina, în lumea noastră (un fel de copie a lumii ideilor și formelor pure), amintindu-ne ideea și forma pură de albină.
Să presupunem că am învățat această lume imperfectă, lumea pământeană, cu siguranță, fiecare după puterile lui, puteri creionate de însăși forma în care ne-am plasat ca idee, în lumea ideilor și formelor pure. Dar în vremea lui Platon (427 î.Hr-347 î.Hr), au existat, ca și astăzi, sculptori, pictori, istorici, muzicieni, artiști etc., care au pus în scenă dimensiunea tragică a omului, dimensiune ce a venit tocmai din inegalitatea învățării acestei lumi, din neputința de a asimila această lume în același fel, la aceeași dimensiune. Prin urmare, tragicul, dimensiune a omului, vine din lipsă. Gânditorul grec este nemilos cu toți artiștii, ca de altfel și cu ceea ce s-a numit și atunci și astăzi, creație. Platon consideră creația o copie a copiei, o imitație a imitației. Altfel spus, dacă omul și lumea sa înconjurătoare, inclusiv natura, este o copie imperfectă a lumii ideilor și formelor pure, creațiile artistice sunt imperfecțiuni de gradul doi, sunt imperfecțiuni ale primei imitații, ea însăși imperfecțiune. Această stare nu a rămas așa. Însuși elevul lui Platon, Aristotel, în Poetica, îndulcește concepția despre artă. Nu intrăm în amănunte, însă vin și întreb de ce Platon și toți ceilalți gânditori din Grecia Antică, din Egipt, din cetatea UR, plasată, cum am mai spus, între Tigru și Eufrat, locuitorii din zona Semilunii Verzi, zonă dintre aceleași fluvii, însă la adevărata sa dimensiune, considerată de la izvoarele fluviilor până la vărsarea în Golful Persic, în India, în China, în Persia, în Peru (loc despre care europenii nu știau atunci, după informațiile pe care le avem astăzi, nici măcar nu auziseră), revin deci și întreb de ce Platon și toți ceilalți gânditori, ba chiar și oamenii de rând își puneau întrebarea: de unde vin?, cine sunt? Încotro mă îndrept? De ce aveau nevoie de o explicație, de un crez? Nu cumva aceste explicații, acel crez, le ofereau, ca și astăzi, o anume menire, de-a lungul unui drum, în timp, sub vremurile în care ei trăiau? Probabil, altfel căutările nu și-ar fi avut un rost, nu ar fi avut un scop, în termenii lui Kant, ori tocmai scopul este cel ce rostogolește ființa umană în vremuri. După cum se știe, Kant pune bazele filosofiei morale în lucrarea Întemeierea Metafizicii Moravurilor. Aici propune o lume în care toate ființele umane raționale sunt tratate ca scop în sine și niciodată ca mijloc pentru un scop. Din această perspectivă se impune și Imperiul categoric ce poate fi exprimat prin trei definiții ce se completează reciproc:
1.„ Acționează numai conform acelei maxime prin care poți totodată ca ea să devină lege universală.
2. Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altcuiva, totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.
3. Ființa rațională trebuie să se considere întodeauna ca legislatoare într-un imperiu al scopurilor”.
Oameni buni, draga mea, pentru că la tot pasul, mai ales astăzi, Dumnezeu este hulit, de parcă am ști bine ce hulim, vă propun o întoarcere la Platon, cu care musai să fi căzut de acord pentru că, vorba lui Caragiale, „ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele... esențiale.” Prin urmare, lăsând gluma la o parte, vă propun să ne întoarcem la Platon, la explicațiile de mai sus, și să înlocuim termenii abstracți precum „lume a ideilor și formelor pure”, de factură filosofică, cu un termen la fel de abstract, Dumnezeu, de natură teologică și obținem ce? Obținem teologia creștină din ultimele secole și, evident, obținem un Platon fondator al religiei și spiritualității occidentale. Este mai bine așa? Îl putem accepta mai ușor pe Dumnezeu numindu-L idee? Personal, nu cred că aș da în clocot pentru un termen, ci pentru conținutul său. De altfel, marea încercare, după inălțarea lui Iisus Cristos la cer, pentru toată lumea de atunci, lumea creștină de mai târziu și mai ales pentru lumea occidentală, a constat în formularea învățăturilor Mântuitorului, învățăturilor creștine, folosindu-se limbajul filosofiei grecești. Rămânând tot pe tîrâmul lui Platon, chiar dacă marele gânditor consideră creația artistică o copie a copiei, o imperfecțiune a unei alte imperfecțiuni, cum am zis mai sus, o imperfecțiune de gradul doi, acesta, nu judecă și nu condamnă pictorii, muzicienii, comedianții etc. Nu le condamnă nici creația De ce? Răspunsul îl găsim târziu, la Kant, în secțiunea 25 din Critica Rațiunii Pure, Analitica frumosului, locul în care autorul spune că frumosul, (în anume culturi, binele) există fără concept. Din analize și observații amănunțite, s-a constatat că este cum nu se poate mai falsă și neproductivă afirmația (populară) conform căreia, e frumos ce îmi place mie. Generalizarea și relativismul se autodizolvă în lipsă de conținut și în lipsa de argumente. Prin urmare, pentru a nu lungi fără sens discuția: există frumos? Răspunsul este „da”, dar fără concept, există fără a putea fi pus în canoane. El, frumosul are doar context și ține de gust. Iar de aici, o altă idee, și anume aceea conform căreia adevărurile subiective nu au valoare universală. (idee confirmată și de către neocantiei). Ca să mă fac și mai bine înțeles, voi face apel la teoria adevărurilor aposteriori (adică la teoria adevărurilor de după experiență) unde tot Kant spune că 2 plus 3 nu face tot timpul 5. Și într-adevăr această egalitate matematică 2+3=5 , este adevărată doar formal, când în aceste numere nu există conținut. Să presupunem că adunăm 2 mere cu 3 pere, mai obținem cifra 5? Da, doar dacă apelăm la genul proxim al lui Aristotel, altfel nu . Cu alte cuvinte 2 mere plus 3 pere = 5 fructe. Mergem mai departe și adunăm 2 măgari cu 3 morcovi și obținem ce? Adunarea nu are sens. Dar dacă „magar” este un epitet, care, la nivel lingvistic, caracterizează (subiectiv) un anume comportament al unei anumite persoane? În această situație nici măcar 2 măgari, plus 3 măgari nu se pot aduna. Să presupunem că în locul semnului matematic „plus” folosim expresia „punem în comun”, deci două entități pun în comun 2 mere și trei pere. După această operație de punere în comun, câte mere mai are fiecare entitate? Ultimul exemplu, și sper că am spus suficient: 2 oameni plus 3 oameni fac cinci oameni? Probabil că oricine ar fi tentat să spună da, 5 oameni. Vin și întreb: „Ce este omul?” „Ce știe el să facă?”„ Ce poate el spera?” „Ce poate să știe, să cunoască”? Omenirea nu a răspuns până în prezent la aceste întrebări. Ce-i drept, unii le consideră false, alții, lipsite de sens. Eu, totuși, rămân în limitele gândirii kantiene și repet: adevărurile subiective nu au valoare universală, iar frumosul (opusul sau, urâtul), au doar context și depind de gust. Din acest motiv, frumosul, urâtul etc., nu pot fi supuse normei, oricare ar fi ea, nu pot fi condamnate cu ajutorul legilor obiective existente într-un Cod civil sau penal. Faptul că alți oameni cred contrariul celor spuse de mine, nu înseamnă că au și dreptate, ci doar că au un punct de vedere, diferit de al meu, probabil un punct de vedere mai puțin documentat, nimic mai mult.
Draga mea, nu aș vrea să închei fără a aminti gânduri eprimate în această lume nouă, oarecum nedeslușită, gânduri a căror putere de incizie stă în formulări îndrăznețe, pe alocuri utopice, gânduri din care Dumnezeu musai trebuie scos, proprietatea privată trebuie anulată și familia asemenea, în locul ei propunându-ni-se viețuirea în grupuri. Nu, nu am idee dacă ar fi bine sau rău. Cert e că cel puțin despre proprietatea privată am discutat și noi. Am făcut-o nu pentru că ni s-a năzărit așa, de dragul discuției, ci pentru că gânditorul francez Jean Jacques Rousseau condamna la rându-i aceeași proprietate privată.
„Primul om care a îngrădit o bucată de pământ, ce s-a gândit să spună: „Acesta este al meu” și a găsit oameni destul de stupizi ca să-l creadă a fost adevăratul fondator al societății civile. De la câte crime, războaie și ucideri, de câte orori și nenorociri nu ar fi putut cineva să salveze omenirea, dacă ar fi tras țărușul sau ar fi umplut șanțul, strigând către semenii săi: „Feriți-vă de a asculta de acest impostor, sunteți pierduți dacă uitați o singură dată că fructele sunt ale tuturor și pământul nu aparține nimănui” Rousseau, 1745.
Scoase din contextul general, în care libertatea, dreptatea, adevărul, în care atributele umane creionează omul scos din peșteră, incitante vorbe. Rousseau, la vremea respectivă, și ideile sale au fost luate în seamă. Ce a urmat, am discutat la timpul potrivit și vom aminti mai jos.
Uitați de Dumnezeu, uitați de proprietatea privată, trăiți în grupuri și o să vă fie bine!
Poporul român și jumătate, dacă nu mai mult, din suprafața lumii, a trăit această experiență. Expropierile, naționalizările, aruncarea în focul furnalelor, la propriu, a oamenilor de vii, deportarea, umilirea femeii până la anularea fizică și psihică a acesteia, executarea fără un proces prealabil, înfometarea, distrugerea bisericilor, demolarea tuturor mânăstirilor și împușcarea călugărilor și preoților, desfințarea săptămânii liturgice, ba chiar interzicerea înmormântărilor, acolo unde cei morți aveau mâinile încrucișate, pe piept (cel decedat, în coșciug, trebuia să stea în poziția de dreți, cu mâinile întinse pe lângă el), a făcut-o Lenin, Stalin și toți ceilalți ce s-au lăsat sub talpa unor idei și forțe nenorocite, de distrugere. În occident, în anul 1799, ideile ticluite și vehiculate de către Rousseau, Locke, Hobbes, idei ce aveau să facă să curgă de nu știu unde cu lapte și miere, deschid drumul spre vârful puterii unui dictator. Odată instalat, de pe tronul Franței, Napoleon pune tunurile pe revoluționari, pune tunurile tocmai pe cei ce „vegheau venirea binelui pentru omenire. Am descris toate cele, cu aplecare, fără ură, fără îndemn și fără patimă, în cadrul întâlnirilor noastre virtuale anterioare. Cei ce nu au cunoscut urgia urii umane, cei ce nu au simțit că omul fără măcar un gram de morală creștină, islamică, vedică, budistă etc. (după cum vedem, legile sunt ca panza de păianjen, se rup, când e vorba să apere interesele celor mulți– Charles-Louis, Baron de La Brede et de Montesquieu), deci cei ce nu au cunoscut urgia urii umane, altfel spus, cei ce nu au văzut că omul poate fi și o bestie ordinară, nu au decât să încerece această formă de conviețuire, însă este de obligația lor să-i lase în plata domnului pe ceilalți.
Prin urmare, să ne mulțumim că existăm! Iar dacă tot suntem, să fim oameni, că oameni am fost lăsați să fim! Aveți altă părere? Vă rog să o spuneți, apoi discutăm.
|
Nicolae Balasa 1/19/2021 |
Contact: |
|
|
