Educatie, cultură si învătământ - gânduri la 15 ianuarie
Ziua de 15 ianuarie are o dublă semnificatie culturală: se împlinesc 171 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, iar începand din 2011 sărbătorim si Ziua Culturii Nationale. Ca si în alte tări europene, Ziua Culturii Nationale omagiază oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. In România, în data de 15 ianuarie, îi aducem un omagiu lui Mihai Eminescu, poetul nepereche a cărui opera învinge timpul, dupa cum afirma George Călinescu.
România modernă s-a înăltat prin educatie si prin cultură, prin mintea si dedicatia unor bărbati ilustri, între care s-au numărat, la loc de cinste SPIRU HARET si TITU MAIORESCU.
Personalitate multilaterala SPIRU HARET– profesor, om de stiintă, om politic, ministru al învatământului a rămas în istorie drept „omul scolii”.
Spiru Haret este cel care a reformat din temelii învătământul românesc, fiind constient că o tară în care rata analfabetismului era de aproape 80% nu avea cum să progreseze. El este cunoscut în primul rând ca fiind „părintele” scolii românesti modern, omul care a pus pe picioare sistemul educational din România, în urmă cu mai bine de un secol.
De trei ori ministru al instructiunii publice, el este cel care a edificat sistemul nostru de învătământ, prin construirea de scoli (aproape 2000 de scoli în timpul mandatelor sale), prin înfiintarea grădinitelor, prin reorganizarea scolilor normale, prin reforme de continut ale învătământului secundar si superior. El este creatorul unui sistem de învătământ neasteptat de modern pentru o tară aflată în zorii civilizatiei, prevalent rurală, eficient si pragmatic, care a servit de model si altor state.
Alaturi de Spiru Haret TITU MAIORESCU, filosof, jurist, scriitor, om politic este considerat, pe drept cuvânt, părintele culturii si civilizatiei românesti moderne. Maiorescu este o strălucită figură europeană, a fondat, alături de alti reprezentanti ai elitei Iasilor, “Junimea” si “Convorbiri literare”, fiind mentorul perioadei victoriene a culturii românesti. El este marele descoperitor de genii (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici). El este cel care i-a ajutat pe scriitorii de talent ai epocii să se afirme si să-si consacre numele în capitolul “Marii Clasici” ai istoriei literaturii române. A fost sef al Partidului Conservator, ministru în mai multe rânduri, inclusiv ministrul instructiunii publice, prim-ministru. Mai mult poate decât orice, a fost cel care l-a descoperit pe Eminescu. El, si nu altul, a spus: “Dar poet, poet în toată puterea cuvântului este Dl. Mihai Eminescu.” („Directia nouă în poezia si proza română”, 1872). Tot el l-a sustinut pe marele poet, de-a lungul scurtei si tragicei lui vieti.
Dar până la Spiru Haret, Eminescu a fost mintea care a văzut cel mai clar problemele învătământului si as vrea să le aduc aminte acest lucru cititorilor. Cei doi ani si jumătate de revizorat si profesorat ai lui Eminescu poate vor părea mult prea putini multora dintre cei ce aud de el în calitate de etalon de competentă în acest domeniu.
Dar iată cât este de actuală, definirea rolului scolii, pe care Eminescu o face într-un studiu intitulat chiar „Educatie si învătământ”: „....scoala n-ar trebui să fie o magazie de cunostinte străine, ci o gimnastică a întregii individualităti a omului; elevul nu e un hamal care-si încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care-si exercită puterile proprii ale inteligentei întărindu-si aparatul intelectual, precum un gimnast îsi împuterniceste până-n gradul cel mai mare aparatul fizic fie-n vigoare, fie-n îndemânare.”
La vremea sa, pentru ca pericolul în care se aflau copiii care nu deprindeau cititul logic să nu devină unul major, Eminescu cerea măsuri radicale, recomandând repetarea anului chiar, mai cu seamă de la clasa I, dacă nu sunt îndeplinite cerintele de lectură, căci aceasta este menirea clasei I. Spune acest lucru într-un proces-verbal al unei inspectii făcute în satul Stânca: „Instructia am găsit-o slabă. Citirea chiar merge rău în toate clasele. De aceea domnul învătător nu va mai înainta în clasa a II-a pe nici un elev, care nu va sti a citi perfect, căci aceasta este menirea clasei întâi.”
Vă amintiti că ani la rând în România nu a fost permisă repetentia, mai cu seamă la clasele mici? Aceasta era privită în mod total gresit de către toti factorii - elevul, părintele, învătătorul însusi sau oficialitătile, ca o rusine sau ca o pedeapsă, nu ca pe o metodă de fixare a unor deprinderi, de ajutorare a copilului în a-si însusi tehnica lecturii si a întelegerii textului citit sau de a socoti cu mai mare usurintă si de a lucra într-un ritm mai lent, mai potrivit nevoilor lui de moment, fără de care nu va putea progresa mai târziu. Iată rezultatul! În anii 80 am fost martora unei scene în care unei profesoare, unic întretinător de familie, i s-a refuzat completarea catedrei după ce a fost întrebată câti corijenti si repetenti a lăsat în anul scolar anterior, inspectorul care o interpela acuzând-o plin de furie că aceasta nu este calitate a muncii, ci iresponsabilitate!
Câte modificări nu au fost în ultimii 30 de ani! Gânditi-vă numai la notarea în învătământul primar. S-a trecut de la note la calificative, iar acum deja se pune problema să schimbăm si calificativele. La fel stau lucrurile în privinta disciplinelor scolare. Unele au un număr mult mai mare de ore, iar altele foarte putine. Unele nu se fac deloc. Nu există un echilibru. S-a tot pus problema că programele scolare sunt foarte încărcate – că din perioada comunistă erau încărcate, dar în loc să se ajungă la o decongestionare a lor, au rămas la fel, poate chiar mai încărcate decât în comunism. Şi-atunci, sistemul este foarte criticat de toată lumea, si de părinti, si de specialistii în educatie. Încă nu s-a oferit o alternativă elevilor care nu sunt atât de preocupati de partea de cultură generală, de acumularea de informatii.
Dacă în scoală, nu ne întoarcem la simplitate, claritate si esentă, cum îndemna Eminescu în rapoartele inspectiilor sale ca revizor scolar, făcând trimitere la exemplul mai mult decât pozitiv al învătătorului I. Creangă, vom continua să perseverăm în greseală.
Dacă nu-i vom face pe copii să citească pentru a putea reda apoi prin cuvintele lor ceea ce au citit, mai pierdem câteva generatii. Noi, cei mai în vârstă, care am făcut cât de cât o scoală normală, dispărem. Dar odată cu noi dispare si ideea de normalitate. Nici măcar nu se va mai sti că se poate si altfel. Probabil am rămas în tară o mână de oameni, tot mai obositi si hărtuiti de sicanele vietii cotidiene, încât numai de scrierea sau vorbirea corectă nu ne mai arde. Nu mai avem oameni care să ne repare o instalatie electrică, darămite oameni care să fie vigilenti în spatiul limbii si al culturii. Ar fi ideală o grijă a noastră, a tuturor, ca o dovadă de pretuire a limbii materne.
În România, există zeci de universităti, private si de stat. Anual, pe portile lor ies sute de mii de absolventi. Totusi, statisticile pictează un tablou sumbru: în 2016, numai 19,2% din populatia salariată a tării avea studii superioare – România clasându-se pe ultimul loc în UE, unde media era de 33%. Şirul asa-numitelor „fabrici de diplome“, care cuprinde atât universităti de stat, cât si particulare, a dus în derizoriu ideea de a încheia un ciclu superior de învătământ. Scandalul care a deschis cutia Pandorei universitare a implicat Universitatea „Spiru Haret“ din Bucuresti, care în 2009 ajunsese la 300.000 de studenti în numai cinci ani de când lăsase deoparte educatia si se lansase în industria de tipărit adeverinte si certificate de absolvire. Zece ani mai târziu, se discută despre analfabetismul functional aproape ca despre o amenintare la adresa securitătii statului – ceea ce poate că si este. România este tara cu cea mai mare rată de analfabetism functional din UE, cu 42% din elevi incapabili să înteleagă un text citit la prima vedere, conform studiului prezidential România Educată, realizat în 2018.
Mai sunt foarte multe de spus despre cât de actual si de prezent este Eminescu în zilele noastre, dar închei cu o definitie a lui dată cărtii care ar trebui să-i pună pe gânduri pe toti cei care se gândesc responsabil la viitor: „O carte de citire nu e numai o enciclopedie natională; ci, dacă e bună si cu îngrijire lucrată, precum au început a se lucra, ea revarsă în mii de capete aceleasi cunostinte, fără de nici o silă, căci nu se-nvată pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetăteni viitori aceeasi iubire pentru trecutul si brazda pământului lor; ea preface, după o justă observatie, o masă de indivizi, ce se întâmplă a locui pe aceeasi bucată de pământ, într-un popor ce mentine o tară.”
Eminescu credea în viitor.
Am visat mereu o altă soartă, / Pe acest frumos, străbun pământ / Eminescu-i steaua ce ne poartă, / Eminescu-i tot ce-avem mai sfânt.”
Dorina Cornelia Aldea, Vancouver
|
Dorina Cornelia Aldea 1/13/2021 |
Contact: |
|
|
