Miniaturi - Litera
Mă simt iremediabil măruntă, un strop de ploaie alunecând spre ocean, în fața imensității unui an întreg ce stă să înceapă. Atâtea zile de împlinit, atâtea nopți de visat, atâtea drumuri de încercat, de urmat. Nu sunt dintre acelea ce privesc anii ca simple abstracțiuni, ca simple fragmentări arbitrare, de conveniență ale unui timp continuu și liniar, prin care treci semi-conștient aproape neobservat, nici dintre cele ce prăpăstios sau exuberant văd în fiecare an nou un univers de planuri, proiecte, schimbări. Nu îmi e de fapt foarte clar ce sunt anii pentru mine, poate unități sentimentale, dar cert îmi plac pur și simplu răgazurile ”dintre” ei, micile rupturi contemplative în care delimitez trecutul de viitor, în care stau pe un colț de timp, ca pe un colț de stea și pot cuprinde într-un gând tot ce am fost și ce voi fi. Fără regrete, fără așteptări, fără iluzii, deși cumva mereu cu speranță. Mă desfăt cu momentul acela în care închid pe îndelete o ușă și pășesc spre a deschide alta, chiar și atunci când știu că nu pot zăbovi prea mult. Sau poate mai exact, încremenesc cu timp cu tot cu o palmă pe ultima copertă a unei cărți tocmai încheiate și cu cealaltă întinsă înspre următoarea, ieșind dintr-o lume și gata să intru în alta.
An după an se scrie o poveste sau un capitol al ei, dar e o clipă între ele, o pauză de respirare, de pregătire pe care subiectiv mi-o reprezint ca pe o primă literă sofisticat caligrafiată, o poartă rituală în fața căreia adăst admirându-i frumusețea, simbolurile ascunse, geometria, culorile, dincolo de care curge volatila, efemera (noua) istorie. Mă imaginez având acea mentalitate a răbdării de a trasa cu infinită grijă și matematică precizie fiecare linie, stăpânind legile simetriei, ale simbolisticii florale și mistice, ale chimiei culorilor naturale și metalelor prețioase. Mă visez aparținând unei ancestrale bresle de scribi, artizani, decoratori, caligrafi inițiați în magia sacră a semnelor scrise, scribi egipteni sau romani, maeștri caligrafi chinezi (mai cinstiți decât poeții) sau arabi și persani cu arabescurile lor, monahi medievali, romantizând desigur o lume a altor ritmuri și valori.
Aș putea desigur să mă opresc doar la mănăstirile românești medievale și la incredibilele lor manuscrise ale textelor evanghelice. Poate doar la Gavril Uric (1429) și la școala lui de la Mănăstirea Neamț, ori la Anastasie Crimca (1609) și școala de la Mănăstirea Dragomirna. Renumite în lumea ortodoxă prin frumusețea și originalitatea picturilor (icoanelor) miniaturale, frontispiciilor, vinietelor, bordurilor decorative ce fac din copiile lor inegalabile opere de artă și spiritualitate. Dar dacă reprezentările iconice sau ornamentale sunt de așteptat în reverența absolută (a vremii) față de textele sacre și în dorința de a le înnobila cu ce putea crea mai frumos, armonios sau prețios talentul credincioșilor, uimitoare pentru mine rămân inițialele. Acele prime litere, bijuterii caligrafice ce-ți țin îndelung privirea, atenția pe Începutul de text. Poate pe Început în general. Văd în ele reiterat simbolic tulburătorul mesaj al ”Întrupării Cuvântului” din debutul Evangheliei după Ioan. Fascinant, îmi pare, acest mister dintre un semn miniatural și eternitate, acest joc în care o urmă grafică încearcă să cuprindă infinitul și să-i dăinuiască.
Rămân, totuși, o marginală admiratoare ignorantă a esoterismului, a încifrărilor din vremile trecute. Dar sunt fără îndoială un om al detaliului, al miniaturii, al cât poate cuprinde ochiul într-o privire, știind în aceeași măsură că nici un fragment nu își găsește deplina valoare fără întreg și nu poate fi înțeles fără context. Oricât de esențializată prima literă, nu înseamnă prea mult fără continuare…, fără idei, fără substanță narativă, fără mesaj, fără învățături, fără personaje, fără punct culminant ori deznodământ. Mă întreb însă dacă le poate influența în vreun fel? Dacă efortul, migala, cunoașterea, creativitatea primului pas pre-determină în vreun fel drumul ce urmează? Dacă pragmatic și nu doar estetic frumusețea unui prim semn, al unui prim gest ne îndeamnă să le facem pe toate la fel? Dacă petrecem timp să modelăm cu toată măiestria noastră prima literă a textului nostru, nu vom vrea să scriem întreaga poveste cu noblețe?
Mă trezesc anacronică, fără răspuns din această reverie ce pare complet neadecvată în fața realității noului an ce năvălește tumultuos, dureros și tragic din zorii lui, un timp fără răbdare, cumpătare sau înțelepciune. Stau neputincioasă cu litera mea neterminată în brațe, ca un scut împotriva fricii, a deznădejdii și-mi doresc să redevin omul modern fără prejudecăți, cu credința că oricât de nesigur ar fi primul pas, oricât de vitrege circumstanțele, drumul trebuie bătut cu încredere și curaj până la capăt.
Lăcrămioara Varga Oprea / Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 1/13/2021 |
Contact: |
|
|
