Timisoara - my love !
Au trecut atât de multi ani de atunci…
Sunt 31 ani de la acel decembrie sangeros si amagitor, ce a inceput in Timisoara. In acesti 31 ani multi timisoreni, dezamagiti de noua societate democratica, plina de coruptie si nedreptati, au plecat in lume, alaturandu-se altor mii de romani dornici de ordine, bani si confort.
Astazi, dupa 31 ani, multi au uitat de relele trecutului si de decembrie 1989, si tinand pasul cu progresul, sunt gata sa critice viata capitalista ce s-a dovedit nu un paradis, ci o realitate. Multi au uitat de cozile la lapte si carne, unii pentru ca nu au trebuit sa stea la coada, fie pentru ca statea altcineva pentru ei, fie ca se “descurcau”.
Multi au uitat de faptul ca pe vremea aceea isi spuneau ca daca vor avea zilnic banane si Coca-Cola nu vor mai dori nimic de la viata.
Multi au uitat ca nimeni nu i-a pus sa plece de acasa, si ca imigrand nu fac nici un favor tarii adoptive, care a prosperat si fara ei.
Multi au avut imaginea simplista ca daca comunismul este o dracie, o masina a nemuncii si a nepotismului, capitalismul este un rai, o societate perfecta.
Au ramas dezamagiti cand au constatat ca acest capitalism nu ii astepta cu bratele deschise, ca e nemilos, ca exista hotie la nivel foarte inalt, ca, pentru a mentine o bunastare si o economie artificala, sunt necesare razboaie si negot cu arme, ca pentru a avea toata lumea mancare cu duiumul, aceasta nu poate fi naturala, ca intotdeauna vor fi state sarace care vor munci pe nimica pentru cele bogate.
Multi au ajuns astfel frustrati, tanjind dupa o plimbare pe Corso, dupa o bere cu prietenii unde ar putea injura guvernul si ar putea sa critice pe toti, ca personajele lui Caragiale.
Ne pare rau pentru toti acestia. Ne pare rau ca si-au imaginat ca raiul e pe pamant. Ne pare rau daca cred ca americanii sunt mai rai sau mai buni decat altii, ca ungurii sunt mai rai sau mai buni decat altii, ca rusii, o data cu democratia s-au facut mai buni.
Ne pare rau ca Timisoara a fost uitata pentru Baghdad, pentru Kabul, pentru Uniunea Europeana, pentru turma de politicieni care duc lumea de rapa. Ne pare rau ca unii romani, scarbiti si disperati, consternati cum conationalii lor parveniti au putut fura totul, dar totul din ce avea tara, se gandesc ca era mai bine acum 30 ani, fiindca nu a fost bine.
Am fost si eu acolo, in Timisoara, acum 31 ani. Am petrecut si eu, alaturi de ceilalti entuziasti, cel mai straniu si frumos Craciun trait vreodata: Craciunul Timisoarei.
Am trait acele zile, nu ascuns si baricadat in casa, ci afara, pe strazi.
Am fost sambata, 16 decembrie, acolo, in Piata Maria, cu fetita mea de mana, ea avea atunci doar 9 ani.
Era seara si priveam, muti de uimire, cum un grup de vreo 30 de tineri striga “Jos Ceausescu!”
Am fost din nou pe strazi, duminica, de la 7 diminineata, si deja strazile erau pline de oameni. Lumea umbla intr-o procesiune ireala, cu vadita nedumerire si mirare in ochi, cautand cu infrigurare semne care sa le dovedeasca incredibilul, sa le dea asigurarea ca nu viseaza, ca dupa 45 de ani de mizerie comunista, Timisoara zice NU.
Si am fost in Piata Operei duminica seara, cand se ardeau volumele omagiale din librarii si soldatii, la fel de nedumeriti si infrigurati ca si noi ceilalti, ne-au infipt baionetele intre ochi.
Da, am fost acolo la Catedrala, luni, 18 decembrie, cand au tras in noi. Nu frica a domnit atunci, ci pura perplexitate; era imposibil sa crezi ca trag cu adevarat. Si in ciuda a ceea ce s-a spus de catre vesnicii filosofi si critici dupa ce totul s-a terminat, gloantele acelea au fost mai mult decat reale, iar mortii ce au cazut atunci mai mult decat adevarati. Si daca nu m-as fi adapostit, trezit din nedumerirea mea natanga de strigatele sotiei, probabil ca acest articol nu ar mai fi fost scris.
Am fost si marti, si miercuri, si joi, de dimineata pana seara, in Piata Operei, alaturi de altii mii. Am asistat miercuri, 20 decembrie, la memorabila scena a fuzionarii armatei cu demonstrantii; am chiuit de bucurie, alaturi de altii zeci de mii, joi, 21 decembrie, cand am aflat vestea ca “a inceput si in Bucuresti”.
Iar vineri, 22 decembrie, inghesuit in multimea uriasa ce ocupa tot spatiul dintre Opera si Catedrala, am auzit ca o veste din cer, veste venita de la un geam de sus, dintr-o cladire din dreapta noastra, cum ca Tiranul a fugit.
Asa a strigat atunci o voce de femeie, de sus de la geam, spre multime: A fugit Tiranul!
Era 22 decembrie. Trecuse exact o saptamana. Doamne! Au fost necesare doar 7 zile sa se darame ceea ce dainuise jumatate de veac si parea ca va dainui vesnic.
Au trecut 31 ani de atunci. Sigur, cine isi mai aminteste?
De atunci am intrat in secolul XXI, un secol in care multe din „miturile” fabricate de omul modern incep sa cada, inclusiv cel al viitorului luminos.
Privind retrospectiv, ne dam azi seama ca evenimentele de acum 30 ani au fost doar un mic episod dintr-un plan mult mai amplu care e in plina desfasurare.
Cu atat mai mult trebuie sa privim cu bucurie spre Sarbatoarea Craciunului, spre brad, sa ne cantam colindele si sa ne rugam la Dumnezeu.
Craciun Fericit banatenilor mei din tara si din toata lumea , oltenilor ( ca sa nu se supere editorul Observatorului) modovenilor ( neamurile lui fiumeu) si ardelenilor ( rude apopiate ale nevstei ) si voua dragi citititoi care cititi multe, uneori nevrute, in dragul nostru vechi dar prezent Observatorul.
.............................
Toronto ON
|
Mircea Tamas 12/17/2020 |
Contact: |
|
|
