Despre Libertate, din diaspora
De câte ori nu s-a întâmplat în lume, nu doar mie! Stai la masă. Și aștepți. Apar idei și idei.
La urmă, constatarea dramatică: nu se leagă nimic. Dar nu cedez tentației de a renunța. Apoi simt ceva ca un ecou: răsuflarea celor care au adus viața până aici. Ecoul lor mă reduce la tăcere. Cum nu pot răbda tăcerea, revin la aceeași soluție: gândul. Nimic nu are puterea gândului. Deocamdată libertatea gândului e singura pe care nu mi-o poate lua nimeni.
Îmi place libertatea cuvântului. Vreau să triumfe spiritul libertății. E permis să urlu cât mă ține gura, până ce răgușesc. Și câinii latră și ursul trece. Însă eu vreau libertatea adevărului care mă face liber. Nu e doar pasiunea mea, ci o pornire veche, veche, a lumii în general. Dacă faci din libertatea cuvântului un ideal înseamnă că îngrădirea vine de la cineva care vrea să mă țină priponit prin lege. De teamă, o putere politică provoacă teamă. Teama de a pierde averea agonisită fără trudă, din sudoarea celor care știu doar să muncească, dar, de atâtea ori, nu au unde lângă țărușul bătut de strămoșii lor. Politica întreține iluzia de putere. Puterea e trasferabilă. Setea de putere se mișcă pe roata istoriei. Iluzia se întreține de principii reinventate, de tipul vrem pentru că putem. Cel de la căpătul de jos al scării are sub picioare pământul. Cei din vârful piramidei au golul. Au adunat pentru alți setoși de putere, care la rândul lor nu vor ucide viitorul. Din viața coruptă de azi, viitorul e greu de prevăzut, dar ceea ce se poate spune e că nu va fi bine. Va fi greu! Până când? Omul ori dispare, ori va concepe un model social capabil să mențină respirația vieții pe bulgărele numit pământ de mirarea conștiinței.
Din nevoia de adevăr, omul nu-și dă seama de manevrare. Când înțelege realitatea, e prea târziu. În fața faptului împlinit, mintea de pe urmă nu mai ajută. Groaza este că trebuie să trăiască într-o altă sclavie.
Frustrarea, în natura umană, la nivelul omului de rând, are urmări dramatice, dar limitate. La nivelul individului ajuns să dețină puterea, lucrurile se schimbă până la tragedie. Din instinct, în luptă, animalele cedează. Mulți politicieni nu știu să se oprescă la timp în pornirile lor. I. L. Caragiale m-a îmbogățit cu o afirmație: E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă și în urmă poți fără grijă să săvârșești păcatele de care osândeai pe alții buni nevinovați.
Reacția normală a eului a devenit delict de opinie, trebuie să fii o roată, dacă nu, cel puțin o spiță în angrenajul social, oricând de schimbat în folosul celor transformați în personaltățicare nu-și simt mediocritatea, fiindcă aceasta nu are miros. Limbajul, deseori agramat, derutează, nu spune nimic, dar ascunde gânduri. Un politician vorbește o oră și nu spune ceva concret. E ceva mai grav decât ceea ce numeam limbajul de lemn, deoarece nu are o justificare ideologică. Astfel e vrednic de satira lui Mihai Eminescu, de veninul verbal, de râsul acid al lui I. L. Caragiale.
Fenomen este doar omul, susține pe bună dreptate G. Călinescu. În natură, manifestările au loc după legile firii. Nici catastrofele, din această perspectivă, nu sunt fenomene, ci evenimente de abatere de la lege. După orice dezechilibru urmează o vreme de statornicie.
Din pribegie, gândul mă poartă spre România. El este ca o clipă pe care n-ai voie s-o pierzi. Delirul politic din țară devine înspăimântător. N-a fost un proces al comunismului. Trebuia să fie! Procesul trebuia să înceapă cu indivizii care l-au slujit de la început. Răspunderea nu trebuia să cadă doar pe românii care au crezut sincer într-o dreptate socială. Dosarele revoluției, mineriadei și zilei de 10 august au fost prea mult tărăgănate. Stringent este dosarul distrugerii României. Cine trebuie să plătească pentru cei plecați din țară, morți sufletește sau fizic? Nimeni nu răspunde pentru familiile distruse, pentru copiii care au crescut fără părinți, pentru cei batjocoriți în truda existenței departe de casă. Cine știe suferința comunităților românești sub lovituri crude sau subtile? Nu e nimeni responsabil de natura românească? Între lucrurile de importanță maximă ar trebui să fie și natura. Nesocotirea ei va fi răzbunarea naturii. Ea înseamnă țara pe care o lăsăm. Uităm istoria, tradițiile, credința. Nu mă întreb cum de se poate așa ceva. Știm de ce și răbdăm, răbdăm, mai ales acceptăm în tăcere. Când normal ar fi ca stările noastre sufletești să vibreze în credința neamului și în armonie cu natura. Nu cred, sunt sigur că trezirea vine.
În gândul care mă duce în România se deschide o imagine.
E drumul Almăjului care are o ramificație prin Cheile Craiovei, între satele Lăpușnicel și Globul Craiovei
Și văd pe tatăl meu, aplecar de spate. A lucrat și în ziua în care a murit. Și-a luat apă proaspătă de la fântână să aibă peste noapte.N-a apucat s-o mai bea. A murit de bătrânețe. Mi-a lăsat credința în viață. Oare va duce cineva credințele mele?
Constantin Teodorescu / Kitchener Ontario
Decembrie 2020
|
Constantin Teodorescu 12/16/2020 |
Contact: |
|
|
