Mărturisiri ; Visul - o enigmă nedescifrată
Ce este visul? Iată o întrebare la care oamenii se străduiesc a răspunde de vreo 2500 de ani. Anticii legau visul de zeul somnului Hypnos, frate cu Thanatos, zeul morții. După Homer, Hypnos personifica somnul denumindu-l „Stăpânul zeilor și al oamenilor”, iar Hesiod în poemul cosmogonic „Theogonia” îi considera pe Thanatos și pe Hypnos drept copii ai nopții (Nyx) și ai întunericului (Erebus), care sălășluiau în Hades. Până prin secolul al XVIII-lea s-a admis că somnul ar fi un fel de „moarte periodică” a corpului material, în timp ce „sufletul imaterial” rămâne în stare de activitate manifestată prin vis.
O lucrare de referință despre acest subiect, în literatura română, este cartea coordonată de Prof. Dr. Doc. Liviu Popoviciu „Visul - de la medicină, la psihanaliză, cultură, filosofie” publicată la Editura „Universul” în 1994. Bazat pe această monografie, cu o bibliografie de peste 1100 lucrări citate, titlul articolului ar fi trebuit să fie „Visul - o enigmă descifrată”, atât de profunde și exhaustive fiind considerațiile autorilor privind aspectele neurologice, psihologice, patologice, culturale și filosofice ale visului. Cu toate acestea, oare noi chiar înțelegem de ce visăm?
Visul reprezintă o „experiență subiectivă” care apare în timpul somnului (Shapiro, 1967). Cu alte cuvinte visul este o experiență legată de conștiința individuală sau de cea colectivă. Un lucru este cert însă, cu toții visăm. Chiar și animalele visează, există observații și cercetări serioase în acest sens. Pe de altă parte conștiința este atribuită doar ființelor umane, fiind intuiția acestora despre propria existență. Este aici o contradicție fundamentală, sau conștiința, ca și cunoașterea, are mai multe trepte sau grade de evoluție?
Visurile pot fi premonitorii sau precognitive, într-un fel sau altul creierul nostru fiind capabil de a prevedea desfășurarea ulterioară a evenimentelor. Creierul uman este produsul a peste 600 de milioane de ani de evoluție biologică și conține circa 100 miliarde de neuroni, aproape câte stele sunt în Calea Lactee, deși nici neuronii nici stelele nu au fost numărate cu exactitate.
Se poate specula, așa cum Alex Garland creatorul serialului DEVS a făcut-o, că având o capacitate de calcul imensă, un calculator cuantic ar putea estima cu suficientă precizie atât viitorul cât și trecutul, bazându-se pe cantitatea imensă de informație care este prezentul. Creierul uman având acces la totalitatea informației privind starea organismului, la informații privind mediul în care acesta evoluează și la modul de reacție al organismului la diferite excitații externe ar putea elabora scenarii posibile ale viitorului, scenarii care s-ar putea manifesta prin vise.
Visele pot avea și un rol educațional, de a ne opri a urma o anumită cale. Aici aș aminti povestirea idealistă „Visul unui om ridicol” scrisă de Feodor Mihailovici Dostoievski în 1877, și publicată în foileton sub titlul „Jurnal de scriitor”. Scrisă la persoana întâi, povestea este a unui om nefericit care după multă suferință pricinuită de cei care-și râd de el, considerându-l ridicol, decide să se sinucidă, gândindu-se că odată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă. În seara cu pricina întâlnește pe stradă o fetiță care îi cere ajutorul, trezind în el mila și conștiința de sine.
Adormind, visează o călătorie pe o planetă similară pământului, unde vizualizează evoluția civilizației de la vârsta de aur a paradisului până la societatea coruptă de astăzi, și înțelege cum noi oamenii am inventat toate relele. La început a fost minciuna, apoi voluptatea, gelozia, cruzimea, am ridicat rușinea la rang de virtute, și ne-am separat, ce-i al meu de ce-i al tău, limba mea de limba ta, țara mea de țara ta. Apoi am inventat știința, am început să vorbim de fraternitate și omenie, am devenit criminali și am inventat justiția care a adus ghilotina.
Trezindu-se, personajul lui Dostoievski renunță la ideea sinuciderii și hotărăște să propovăduiască adevărul descoperit în vis „Pentru că am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să-și piardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred că răul este starea firească a oamenilor.” „Principalul e să-i iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul”- „Visul unui om ridicol” F.M. Dostoievski.
„Într-un cuvânt fetița asta m-a salvat” concluzionează Dostoievski. De câte ori nu am întâlnit și noi oameni care ne-au salvat în viață, chiar și fără ca noi să ne dăm seama. Pe mine m-au salvat colegii de facultate cântând împreună „Deșteaptă-te române” pe când nu era imn național, m-au salvat membrii grupului ”Divertis” prin fărâma de libertate trăită ca student, m-a salvat profesorul de filosofie din facultate care-și făcea orele prin parcuri, până ce într-o zi a dispărut cu totul, vorbindu-ne despre Kant și Schopenhauer pe când era Marx la putere, m-au salvat cărțile de istorie din podul casei bunicilor, preotul de la Biserica „Sf. Gheorghe” din Toronto, iar astăzi mă salvează aceste rânduri.
Visul este mai aproape de cunoașterea intuitivă, religioasă decât de cunoașterea rațională, științifică. „Dar ce-i visul? Viața noastră nu-i oare un vis?” se întreba Dostoievski în 1877, la fel ca și Mihai Eminescu cu trei ani mai devreme în 1874, în încheierea poemului „Împărat și proletar”. „Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,/ Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi/ Oricât ai drege-n lume - atunci te obosește/ Eterna alergare... ș-un gând te-ademenește:/ Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi."
Ioan Cojocariu
Decembrie, 2020
Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 12/13/2020 |
Contact: |
|
|
