Cod rosu pandemic ? - O cronică la noul volum de poezii a lui Ionuț Caragea
Anul 2020 a declanșat, se pare, o nouă schimbare de paradigmă, cel puțin tematică, dacă nu și stilistică, în actul creator, la nivelul întregii culturi de pe mapamond, în fața căreia nu puteau rămâne indiferenți nici intelectualii români, Biserica, politicienii, creatorii etc. În fața crizei pandemice, este vorba de o reacție de apărare sau de o resuscitare mentalitară a viziunilor eshatologice. Deja asistăm la o invazie de literatură științifică, eseistică, poetică în mass-media și la nivel editorial. Titlurile unor cărți sună contextual.
Am comentat, cu ceva timp în urmă, o carte de poezie a lui Dan Anghelescu, Stare de urgență, iar acum prefațez Cod roșu de furtună în suflet, op datorat unuia dintre cei mai înzestrați creatori ai ultimelor generații, Ionuț Caragea, autor al unei opere de o izbitoare diversitate, care numără peste cincizeci de volume, apărute în țară și în străinătate, mai ales în limba franceză, în spațiul căreia este prețuit de personalități de vârf, precum Jacques Bouchard (Canada), Giovanni Dotoli (Italia), Jean-Paul Gavard-Perret și Véronique Flabat-Piot (Franța) sau Constantin Frosin (România).
Lucid și matur artistic, Ionuț Caragea nu face eroarea de a scrie o poezie ocazională, ci conjunctura istorică îi prilejuiește redimensionarea ființială și artistică din cărțile anterioare, încât noul cod roșu devine o metaforă-simbol penetrantă, echivalent augmentativ la ceea ce numise, într-o carte anterioară, Eu la pătrat, adunând în sine o veritabilă furtună existențială de poet veritabil. Eul acesta nu lipsește nici din Codul roșu
: aici sunt eu/ adevăratul eu/ abia ivit dintr-un vis/ calm, senin, fără durere (Chip oglindit în lacrima lui Dumnezeu). Concomitent, cred că Ionuț Caragea și-a înnoit și arsenalul de mijloace stilistice, uzând de figuri obsedante, adesea surprinzătoare, ca sângele, inima clopotul sângelui (cel mai frumos cântec/ al universului), lumina din adâncuri, timpul coagulat (prin mine curge sângele antic/ fluviu neobosit prin deșertul carnal), florile sângelui (durerea trece ca plugul prin carne), continentul scufundat (iubirea poetului e un imens continent/ scufundat în sânge
).
Un vitalism dionisiac, nietzschean, produce revoluția sângelui, dar transfigurată iisusiac, euharistic, Jihadul său adresându-se poeților somnolenți ai textualismului postmodern: câți poeți mai dorm cu sabia-n teacă? Și: poezia nu înseamnă doar negru pe alb, ceea ce trimite la celebrele versuri eminesciene: E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune
Ceea ce mi se pare remarcabil în noul volum al lui Ionuț Caragea este reabilitarea retoricii, una atent supravegheată, fără a-i știrbi eficiența, metafora intrând în plasma figurilor sintactice, în care primează, acum, anafora. Amplul poem care dă titlul volumului este axa întregii cărți. Forța repetitivă a anaforei se sprijină pe o înlănțuire de interogații retorice. Iată câteva module, luate la întâmplare: tu știi că lacrima mea/ este singurul cer ce încearcă/ forma inimii?// tu știi că-n lacrimă mea/ se află cântecul abandonat al inimii?// tu știi că și pietrele de pe fundul apei/ visează să asculte cântecul inimii mele?// tu știi că inima mea/ este o pioneză pe harta lumii?// tu știi că inima mea bate/ ca o toacă scufundată în beznă?
Părintele Dumitru Stăniloae a argumentat, teologic, că lumea nu are consistență ontologică, ci numai dialogică. Anafora interogativă, modulară (poate chiar în sens brâncușian), a lui Ionuț Caragea este, prin excelență, una dialogică. Cred că autorul nostru a devenit, acum, cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi. Cititorul va constata că figura este prezentă în cele mai multe dintre piesele volumului. Și în acest mod, Ionuț Caragea confirmă aprecierea lui Daniel Corbu că ne aflăm în fața unui lider de generație.
|
Theodor Codreanu 12/13/2020 |
Contact: |
|
|