Poezii pentru sâmbătă seara
,,Îndulci-v-aș gândul și simțirea,
Că destul în lume treceți prin nevoi”……
GÂNDURI ÎNDULCITE
Ți-am trimis, iubito, pe aripi de vânt
Din adânc de suflet gânduri îndulcite,
Nu-s aed ca-n vremuri ca să ți le cânt,
Sau în nopți cu lună să le-auzi șoptite.
Sunt mereu cum fost-am: umbra-ți din iubire,
Clipa norocoasă ce ai vrea s-o ai
Cuibărită-n suflet și-n a ta simțire,
Doru-ți din privire, gura ta de rai,
Focul din scânteia care să-ți aprindă
Inima-n văpaie, gura-ți însetată,
Caldul din privirea-ți îmbunată, blândă
Tremurul din pleoapa vrută sărutată,
Visul și speranța, flacără nestinsă,
Gândul din chemarea încă doritoare,
Boaba lăcrimată, pe obraz prelinsă,
Vorba mângâiată, clipa care moare,
Sub icoana-ți sfântă candelă arzândă,
Ruga înălțată în spre Domn Ceresc,
Taina-n veci nespusă, inimă flămândă,
Toate cele bune care-s în lumesc.
Tu să-mi dai doar gându-ți plin de preaiubire
Ce îl porți cu tine pus într-un fior,
Ști-voi că e încă lacrimă, simțire,
Niciodat’ sătulă, veșnicitul dor.
MINUNII DE SFÂNT
Motto: „Cu luceferi fără număr pâlpâind în licărire
Dintr-un mal de cer în altul, bolta nopţii se aprinde
Şi cât noaptea se petrece, în continuă rotire
Universul fără margini, într-o horă mi se prinde”
În chilia-i mucezită, un sihastru ca o umbră
Ce pierdut-a şirul vremii şi a lumii întâmplări,
Tot îmi scade și-mi adună infinita lume strâmbă
Ce încape-n a sa minte scânteindă în visări.
Și cu cât mai multe-mi știe și cu cât mai multe-nvață
Chipul lui îmi irizează străluciri de adevăr,
Și atunci, uscata-i umbră, de niciunde prinde viață
Și puteri îmi cresc în dânsul din călcâie până-n păr.
El, nimicul, ne-nsemnatul, din cât mintea lui îmi știe
Poa’ s-adune ori să șteargă câmp întreg de lumi celeste,
Poa’ să mute, de socoate, părți întregi de galaxie
Și-ntr-un colț uitat de lume, tot ce vrea îngrămădește.
Deși stâns-a dînsul lumea, de cum poate a lui minte
Să adune-atâtea taina într-o țandără de gând,
El , bătrânul nost’ sihastru, stă-n chilia lui cuminte,
Preaștiind că cea putere nu e pentr-un om de rând.
Numai Domnul poate face vrerea Lui prin universuri,
Fiindcă El, Începătorul, toate celea le-a făcut,
Doară El poate să schimbe locuri, legi, a lumii mersuri,
Viitorul și prezentul, numai Lui e cunoscut.
De-asta Domnul, câteodată, dintre pusnici îmi alege
Câte unul, dându-i haruri și putere însfințită,
Ca să vadă dacă cela, darul Său îl înțelege,
Ca în bine schimbe-mi lumea asta rea, nenorocită.
Prea puțini sunt din aceia ce se-ncumetă să-ncerce
Ce-a putere pe-a lor umeri să o țină-n cumpănire,
De-asta uneori în lume, vreme lungă tot îmi trece
Până unul se găsește, demn de-a Domnului cinstire.
*
Când un seamăn, prin credință, dobândește pentru sine
Însfințita cea putere, har și dar dumnezeiesc,
El ales a fost de ceruri și ca sol de-acolo vine
Ca minuni prin el să facă, Domnul nostru, în lumesc.
SUFLET ROMÂNESC
Ne-ndestulat ți-e gândul tu veșnice flămând
De cele de-ale gurii, dreptate, libertate,
De pace, frumusețe, ce n-or veni curând,
Că alți-ți fac sortitul, de care tu ai parte.
S-au învățat străinii că ești un răbdător,
Smerit și bun cu alții, lăsându-te pe tine,
Că nu te cerți cu dânșii, mai bine-i fi dator,
Că tot dator tu fost-ai mereu la orișicine.
Doar când în răni cuțitul ți-ajunge pân’ la os
Atunci mi te trezește tu cel cu bunătate
Și ridicat din tină, turbat și mânios
Chiar mort pe jumătate, tot o să-ți faci dreptate.
Acum tot rabzi de-o vreme și-aduni în tine ură
Simțind că vine ziua ce nu e prea departe,
Când ridica-vei pumnul și sfinți din Scriptură
Cu tine-or fi cu toții, să-ți faci din nou dreptate.
Așa ești tu cu lumea, deschis, prietenos,
Mai rabzi, mai nu bagi seamă când alții mi te fură,
Dar când o fi să fie, întorci lumea pe dos
Pornindu-te la luptă, cu-n drag de-njurătură.
Și-atunci, ferească sfântul să-ți steie înainte
Oricine-ar fi aceia ce toate ți-au făcut,
Că ce-or păți la urmă, în veci vor ține minte
Și ei și următorii, de cât i-o fi durut.
**
Nu zgândăriți românul cercându-i bunătatea
Că nu-s pe lume ape vă spele de păcat,
Că el de se-nmânie va șterge strânbătatea
Și-n urma lui pământul, rămâne mai curat.
UN DESTIN
Dintre neamuri câte toate mi-au umplut acest pământ
De vei vrea să știi vreodată care-s cele mai mărite,
Îmi citește cărți bătrâne, ce păstrează-n a lor rând
Vorbe pline de-nțelesuri, despre timpuri dinainte.
Ele încă îți vor spune că la margine de vreme
În a zorilor istorii împrejurul nostru roată,
Fost-au oameni vechi ca timpul, ce lăsatu-ne-au însemne
Despre ei și despre lumea, care-a fost a lor, odată.
Orice urmă scrijelită, orice pată de culoare
E-o cărare prelungită de la ei până la noi,
De-o citești cu ochii minții, câte-n lună și în soare
Îți va spune cum îmi fosta, lumea ce-a de dinapoi.
Într-un ciob, într-o ulcică, este vreme îndesată,
E-o istorie prelungă ce se lasă povestită,
E ce-a fost și nu mai este, lumea cea de-altădată
Ce-a pornit dintr-o nimica și acuma-i neoprită.
*
Stau în humă îngropate lumi trecute rând pe rând,
Dorm milenii pân’ odată, cineva, din întâmplare,
Le găsește și atuncea, cu puterile din gând
Înapoi îmi face calea coborând pe-a vieții cale.
Ce-o găsi acolo-mi spune cât îmi suntem de departe
De-nceputurile lumii, cea pornită-i de demult,
Știm ce-a fost în urma noastră, dar nu știm cât ne desparte
De cum vrem să fie raiul, cel visat atât de mult.
* *
Peste altele milenii, tot așa, din întâmplare
Cineva găsi-va semne ce de noi acu-s făcute,
S-a mira c-a noastră minte, chiar îmi fost-a ea în stare
Să îmi facă lucruri care, încă pot fi pricepute?
FANTASMELE-NSERĂRII
Irizând în umbra serii, pe un stei din vârf de munte
Joc de iele fantomatic fac morgane-n tremurări,
Iar când ziua se topește, în a serii negre cute
Mincinoasele vedenii vin din timpuri de uitări.
Prin cotloane mici, ascunse, ori prin văi prea strâmtorate
Ape repezi în bulboane se-nspumează-n vălurit,
De pe maluri, umbra serii lasă-n apele curate
Pete negre de culoare, ce în clipe s-au mărit.
Pe o stâncă mai înaltă, brazii ceia singuratici
Sunt pe cerul înserării fantomatice măriri,
Cuprinzând de-a valma lumea, imuabili și apatici
Ei închid în clipa vremii, gânduri negre, năluciri.
Mai apoi, se stinge vântul, ce-i acuma numai șoapte,
Glasul celor aripate amuțește rând pe rând,
În cuibare și-n culcușuri, în visări de scurtă noapte
Se trec clipe dezmierdate, de nălucile din gând.
Numai valea clipocește cu-ale sale valuri toate
Ce bat maluri înierbate adormite în umbrit,
Și tot duc în șiruire vise stinse, înnoptate,
Către margine de lume, din tărâmul ațipit.
MOȘUL MEU
C-o sudalmă apăsată, într-o sfadă potrivită,
Mi-l îmbună pe acela ce-i la sufet încânit,
Iar c-o vorbă mai mieroasă, chiar din inimă pornită,
Mi-l mângâie pe nevolnic amărât și necăjit.
Ăsta-i moșu, vechi cât veacul, ce-a trecut prin toate cele
Ce sortitul ia pus viață sub o umbră de noroc,
A gustat, cum gustă omul și din bune și din rele,
Clipe ca de rece iarnă, dar și multe ca de foc.
A avut, precum se spune, zile de-a trecut războaie,
Ocrotit de ceruri sfinte și de soarta ce la vrut,
A văzut, ce nu-s cuvinte spună gura dumisale
Grozăvii, în care viața la băgat și la trecut.
Nu-i mai breaz decât îs alții, dar îi viu și-ncă întreg
Și tot duce lumea asta ca pe-o sarcină în spate,
Merge și el înainte tot pe drumul care merg
Toți ai lui, că asta-i viața, nu cu miere și-n de toate.
Acum gândul lui îi zboară tot mai des la cele sfinte
Împăcat cu câte-n viașă a-nvățat și-a petrecut,
Când Măritul socoti-va poa’ să-l ia de-acum ’nainte
Că-i de-ajuns de câte-n lume a văzut și a făcut.
Mi s-ar trage la hodină, colo sus în țintirim
Într-un loc umbrit de-acuma de melinul înflorit,
Lâng-a lui rămași din veacul celălalt, ce noi nu-l știm,
Dar în care el atâtea a trăit și-a pătimit.
Noi, nepoții lui de-o șchiopă, l-om purta-n a noastră minte
Ca pe-o magică icoană ce se pierde în uitare,
Moș bătrân cu barbă albă, blând la vorbă și cuminteț
Chip de sfânt din cele ceruri, zugrăvit pe vechi altare.
MAMA TÂNĂ
Așa mi-o văd pe buna, MAMA TÂNĂ,
Demult ’nălțată-n raiul cerescului divin,
Tot înnodându-și viața trecută și bătrână
Din clipe petrecute cu bune ori în chin.
Venită-n astă lume din timpul de demult,
Cu toate ale sale ce i-au făcut trăirea,
Noi o credeam uitată pe-aicea din trecut,
Să-și facă împlinitul, sortitul și menirea.
Și încă să ne spună, ca noi să ținem minte,
Ce-a fost demult pe-atuncea, în vremea dumisale,
Când viețile la oameni erau ades sortite
De cum norocul clipei, îți aținea cea cale.
Și rosturile toate la datini și-obiceiuri,
Ce peste an românii le au de la strămoși
Și-apoi povești cu zâne și fioroși balauri
Tot ea ne-a spus că-s zestre rămasă de la moși.
Și cântece doinite și strigături de șagă
La nunți și la botezuri, la câte peste an,
Se tot petrec în satul și-n casa ei cea dragă,
Pe toate ea le spus-a, să nu se piardă-n van.
Abia acum socoată îmi fac la câte toate
A dus mereu cu sine, avere fără moarte,
Ținută ca s-o lașe la rându-i la nepoate
Și la nepoți ce încă le ducă mai departe.
Iar când s-a dus la ceruri în lumea cealaltă
Povara ea lăsat-a pe noi, s-o veșnicim,
Iar când în lunga vreme, începe-a fi uitată
Noi cei care urma-vom, cel tâlc al lor să-l știm.
*
De-acol’, din ceruri sfinte, iubită mamă tână
La tot ce tu lăsat-ai noi bine-ți mulțumim,
C-așa din veac în veacuri istoria bătrână
Tot trece-n neuitare, ca noi s-o prețuim.
NEAMULUI MĂRIRE
Cerul și pământul ți le fac cunună
Să le pun pe fruntea-ți tristă și-nstelată,
Neam viteaz, jertfelnic, veșnic pe-o Columnă
Pus mereu de alții, care-ți fac cea soartă.
Soarele și luna pe-ai tăi umeri fi-vor
Zi și noapte-ntr-una vise de mărire,
Că-n străfund de suflet ai cuibar de dor,
Făcător de fapte pline de iubire.
Ești mai bun ca alții de prin jur-mprejururi
Chiar dacă-n istorii ai pierdut mereu,
Ți-au robit părinții, ți-au ciuntit pământuri
Da-i ieșit de-asupra chiar de ți-a fost greu.
Asta îi mănâncă și nu-i lasă-n pace
Că din străvechime nu te pot înfrânge,
Ei ți-ar vrea grumazul veșnic să ți-l calce,
Rob le fii de-a pururi, biciuit la sânge.
Eu te plâng, te laud, că-s un dram din tine
Ce de-a lungul vieții veșnic urcătoare,
Adunat-ai toate și le-ai pus în mine
Să le țin cu grijă, ca să-ți fac onoare.
Și așa le-oi duce încă mai departe
Ca mărit în veacuri să îmi fii mereu,
Veste să îți meargă, că ți-e scris în soarte
Ocrotit de-a pururi, fi-i de Dumnezeu.
|
Mircea Dorin Istrate 12/5/2020 |
Contact: |
|
|
