Scrisoare pentru Dr Dinu Dimitriu din Toronto
Stimate Domnule dr. Dimitriu,
Ma numesc Veronica Pavel Lerner si v-am cunoscut la o sedinta a cenaclului Observatorul, unde m-au impresionat spusele dv. De atunci va urmaresc rubrica cu mare interes si va asigur ca nu numai mie imi place, dar o multime de lume care va citeste va "aplauda".
Cum bine ati spus in ultimul dv articol, ne putem "raspunde" unii altora prin intermediul ziarului Observatorul, drept care l-am pus si pe d-l Puiu Popescu pe lista de distributie. Cum nu stiu daca ce voi scrie va fi publicat, caci spatiul ziarului este limitat, dar cum tin neaparat sa va scriu, am indraznit sa va adresez direct cuvantul.
In ultimul numar ati scris despre numele spitalului "Iubeste-ti aproapele" si despre faptul ca meseria de doctor implica, in afara de profesionalism, iubirea de aproape. N-as spune ca mi-era straina ideea, în fond e natural ca meseria de doctor sa fie una umanitara.
Si totusi rândurile dv m-au impresionat ca si cand ar fi fost pentru prima oara ca mi s-a spus asa ceva. Sau poate ca era prima oara cand un doctor a marturisit direct asta.
Citindu-va deci am simtit imediat nevoia sa va raspund, de pe pozitia unui pacient, nu un oarecare, ci unul "de meserie". Departe de mine gândul de a va însira suferintele mele de-alungul anilor, asta ar fi plicticos si banal, dar sunt un "pacient de meserie", caci, cum spunea o doctorita, desi fiecare boala care m-a atins de-alungul anilor nu era în sine neobisnuita, faptul ca toate s-au oprit la acelasi pacient era ceva rar.
Nu vreau decât sa va spun o mica intamplare legata de poliomelita pe care am avut-o în copilarie. Aveam 5 ani si jumatate cand, intr-o zi, nu mi-am mai simtit mâna stanga. Am fost internata la Colentina cu alti câtiva copii în salon. Doctorul (pe care nu-l pot uita) venea zilnic la patul meu si ma consulta. Eu eram culcata pe spate iar el îmi spunea sa ridic mâna stânga. Cu regularitate îi raspuneam ca nu-mi simteam mâna, deci ca n-aveam cum s-o misc. La insistentele lui, ridicam mana stânga ajutându-ma de mâna dreapta. Doctorul pleca spunându-mi ca va reveni a doua zi si ca-mi va cere acelasi lucru. Zilele treceau, dar eu nu faceam nici un progres, mereu ridicam mana stanga cu ajutorul mâinii drepte. Intr-o zi doctorul mi-a spus: "Fetito, azi as vrea sa te rog ceva special: sa faci un efort pentru mine. As vrea sa nu misti mana dreapta de loc si sa ridici mana stanga". "Imposibil", am spus. "Stiu, a zis doctorul, dar as vrea sa faci asta pentru mine". N-am sa uit niciodata efortul pe care l-am facut cu tot corpul ca sa împing mâna stânga si sa o arunc o secunda in sus. A fost cel mai magic moment al vietii mele. Doctorul m-a imbratisat si mi-a spus: "Cu vointa ta te vei face bine". A avut dreptate, dupa 9 ani de gimnastica, raze, purtat de aparate, etc, m-am recuperat. Dar am facut-o pentru el , acea sfortare suprema a intregului meu corp am facut-o ca sa-l bucur pe doctor! V-ati gandit vreodata, ca doctor, ca uneori si pacientul "îsi iubeste aproapele"? Cred ca parte din unele miracole ale vindecarilor (la mine toate au fost miracole!) se realizeaza tocmai prin relatia de "iubire de aproape", reciproca, dintre doctor-pacient. Acea iubire ce vine de la Dumnezeu si care ar trebui sa fie in sufletele tuturor oamenilor de pe planeta....
Cu deosebita stima,
|
VPL 5/16/2005 |
Contact: |
|
|
