Dialoduri oarecare - Încă
-Scriam în mai in Observatorul : Obloanele trase sună cam de modă veche, ușile cu gratii sau fără, ar fi parcă mai corect spus, stau închise de o bună bucată de vreme așa că o demonstrație de prudență excesivă ori un experiment, un exercițiu de consolidare a unei intenții - bună, rea - dar intenție...acum suntem în noiembrie și exercițiul continuă și mie nu mi-au plăcut niciodată exercițiile de lungă durată.
-Păi da! Funcțional și atât, credeai, rolul ușilor vreau să zic, se intră și se iese pe ușă, o închizi sau nu, o încui sau nu se pliază pe necesar, nu?
-E o zi cu soare astăzi, e chiar cald o Indian Summer târzie - că ar fi trebuit să fie în octombrie, încălzirea globală o fi de vină - oricum, mi-ar plăcea să o iau razna pe cărări știute să mă depărtez de realul ăsta absurd si să-mi compun o lume plină, activă, normală (sîc!), dar fereastra o fi ea panoramică (vorba vine) dar e fereastră și are ceva din parșivenia aia a interdicției iar ușa e închisă chiar așa cu clanță, broască, cheie este, era să zic inutilă, dar nu tocmai.
-Te frămânți degeaba. Cum este și firesc te simți claustrată în spațiul asta de restricție socială la care am aderat, vorba românului de acum 40-50 de ani: dacă-i ordin, cu plăcere, fă flotări ori doar închipuie-ți că le faci, bea-ți cafelele uitându-le numărul, deschide frigiderul de 200 de ori pe zi fără să iei nimic din el, poate numai o cană de pepsi, pune rufe la spălat și...
- Nimic!
-Cam așa.
-Și valul ăsta, al 2-lea, cum zice informativ TV-ul din sfert în sfert de oră ne impune o viață rulată cu încetinitorul așa ca într-un film la care participăm amatoristic dirijați de omână nesigură, neștiutoare chiar.
- Acrită rău! Stai să-ți arăt. Scriai undeva: omul poate avea o atitudine ideatic structurată, se poate implica în procesul acela special al comunicării, al trotoarului celălalt, al replicii, al dăruirii chiar propunându-și diluarea egocentrismului specific, poate chiar înlocuirea lui cu generositatea nu numai a expresiei exercitând funcția de purificator al conștiinței, un fel de "vacuum cleaner" care elimină impuritățile unor atitudini în sine și ne trimite în spațiul generos al ansamblului acceptării fără de care evident nu putem exista.
-Ei și? Sigur că putem exista oricum, nu trebuie să mă străduiesc prea mult, o privire numai și superficială chiar în istorie, cea recentă mai ales, confirmă că orice este posibil, dar nu știu de ce de o bună bucată de timp mă însoțește obsesiv poezia lui Rilke, incursiunea aceea în intimitatea umană, călătoria aceea fără precedent în labirintul spiritual structurat singular și totuși atât de atașat, atât de uniform: Singurătatea ca o ploaie-mi pare / Din mări ea șuie către înserare; / și din câmpii pierdute-n depărtare / suie la cer, statornicu-i lăcăș. / Și-abia din cer se lasă pe oraș.
-Totdeauna dai fuga la literatură când te poticnești...
-E o șansă, nu crezi?
-Ca să aflăm că stăm în singurătatea noastră ca sub o umbrelă comandată greșit?
-Păi da!
Maria Cecilia Nicu / Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 12/5/2020 |
Contact: |
|
|
