Fragmente din recentul volum - " Ion D. Sirbu * Ultimele ..."
„Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut,
ci după cele ce le-am refuzat a le face !“
„CUVÂNTUL AUTORULUI“
Acum, că am început să număr zilele vie6ii mele,
mă simt asemeni acelor pictori egipteni care, în interiorul
unei piramide încă neterminate, de-a lungul
întregei lor vie6i, la lumina unor opai6e, lucrează la
împodobirea camerelor ce vor servi de mormânt Faraonului
lor. Acum stiu – ceea ce ar fi trebuit să stiu de
totdeauna – că nimeni dintre cei vii de-afară nu va
vedea acest mormânt, nimeni nu-mi va cunoaste numele,
frumuse6ile pe care le-am zugrăvit pe pere6i vor
zace îngropate în miezul piramidei (pe care eu nu o voi
putea vedea niciodată de-afară, de departe), stiu de pe
acum că, în ziua în care voi scăpa din mână dalta sau
penelul, sabia paznicului mă va lovi pe la spate.
O singură, măruntă, bucurie am : odată si odată,
peste mii de ani, furii vor pătrunde si aici. Vor jefui
sarcofagul, vor fura tot ce se va putea fura. Nu vor
putea însă să-mi fure semnele si desemnele mele de pe
aceste cumplite ziduri ale camerei mor6ii. Faraonul va
pieri ca si orice alt muritor : eu voi rămâne si voi dura
cât si piatra piramidei.
ION D. SÎRBU,
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, „Iarna 1988-89“.
Caietul VI, „Iarna 1988-89“, f. 15.
I. ULTIMA ÎNREGISTRARE AUDIO
„Am fost un soldat în viața asta, mic soldat,
blând și bun, dar niciodată n-am fost
un soldat laș sau un soldat fricos.“
Duminică, 20 noiembrie 1988, la
două zile după ce află că „mica jenă“,
resim ită de ceva vreme în gât, este o
„tumoră pe vălul palatin“, timp de câteva
ore, Ion D. Sîrbu înregistrează pe bandă
magnetică o lungă confesiune, finalul romanului
Dansul Ursului și Să nu uit…,
„un fel de credo“, scris în ziua pensionării,
27 septembrie 1973, ambele texte considerându-
le a fi „testamentare“.
Înregistrarea a fost realizată cu un
magnetofon MAYAK-203, pe o bandă
ORWO de 360 m, de nepotul său, inginerul
Alexandru Farcas.
„«Doamna neagră din sonete»
a bătut la ușa mea“
Astăzi suntem în 20 noiembrie 1988, dimineața,
la ora 11 : 00. Lângă mine, este nepotul meu, Alexandru
Fărcaș, care a încercat să-mi pună la punct acest
aparat, pe care l-am cumpărat în urmă cu zece ani,
sperând că voi dicta memoriile mele la el. Nu le-am
dictat, pentru faptul că magnetofonul m-a plictisit,
nu pot să vorbesc singur. Dacă nu am parteneri în
față, nu sunt nici măcar inteligent. Astăzi, s-a făcut
curățenie în această cutie, care este plină de benzi începute,
nesfârșite, ratate, confuze, bâlbâite, afone, în
care am și câteva piese mici, auzite la radio și înregistrate
direct de la radio. De vreo două ori, am început
să-mi povestesc viața, n-am reușit să trec de liceu, să
ajung la facultate, deci 1919–1940. Eu nu știu ce se
poate culege din ele, niciodată nu am încercat să văd
ce a mai rămas.
Am dictat, dar se vede că nu e bine înregistrat,
acel memento, 1973, scris în 27 septembrie, o scrisoare
către domnul Carandino, care, sub titlul de
Post-scriptum1, a apărut în revista „Viața Românească“;
nu în întregime, lucrurile cele mai grave au fost scoase.
Din păcate, am pierdut manuscrisul original. Nu am
în fața mea decât acele secvențe, părți, care au apărut
în „Viața Românească“.
„Mi s-a întâmplat un accident“
Dar nu acest lucru este important, important este
faptul că, pe scurt povestit totul, mi s-a întâmplat un
accident, oarecum firesc, dar totuși teribil. De vreo câteva
săptămâni, poate chiar mai mult, simțeam o
anumită jenă în gât, mi se părea că am ceva la înghițire.
În ultima vreme, mă trezeam chiar noaptea cu o
arsură. Cu sentimentul de arsură. Nu era o durere prea
puternică, dar era totuși o prezență permanentă, acolo.
Cum în noaptea de Joi spre Vineri, adică de 12 spre –
în cât a fost ? – nu, mai mult, de 17 spre 18 noiembrie,
am stat vreo două ore și am cetit, pentru că, din
cauza senzației de durere pe care o aveam în gât, nu
..........................................................
1 Titlul original : Să nu uit… Textul a fost atașat unei scrisori
către Nicolae H. Carandino, datată „Craiova, 23 August
1975“. În 1979, revista „Teatrul“, solicitându-i „un fel de
«credo» de dramaturg“, îl transcrie, dar, temându-se de cenzură,
îl trimite lui Doinaș, de la care așteaptă un „sfat bun“, el
fiind „mai aproape de «probleme»“. Răspunsul vine telefonic :
„Ți-am citit paginile de două ori, sunt coplesit. Apoi au venit si
Negoi escu si Regman, dragă Gary, suntem ferici i pentru aceste
gânduri, e uluitor cât de paralel am evoluat […] Nego mi-a
spus că sunt literatură pură etc.“ „Aceste «medita ii» (?) testamentare“
le va trimite și lui Sergiu-Al George, la 16 mai 1979,
apoi lui Ioanichie Olteanu, care le publică în „Via a Românească“,
anul LXXXI, nr. 2, februarie 1986, p. 29–35.
.....................................
am putut dormi, m-am hotărât ca a doua zi dimineața,
să mă duc, să mă arăt prietenului meu, Georgică Grigorescu,
care este cel mai bun orelist din oraș și îmi și
este foarte apropiat de familie. M-am dus singur, la
spital. Georgică m-a primit imediat și s-a uitat în gâtul
meu, și eu, care sunt un vechi om de teatru și un bun
psiholog, am cetit pe fața lui, a înverzit, a îngălbenit…
Niciun minut nu a durat această vizită și a spus :
„Imediat, te duci sus, la secția de Chirurgie maxilofacială,
la doctorul Mihăescu, să te vadă și el !“
N-am știut cam ce drum apuc. M-am dus la doctorul
Mihăescu, și acesta, împreună cu asistenții săi,
m-a vizitat mai atent, mi-au pipăit și ganglionii, tot,
tot, tot. Pe urmă, au încercat ei să mă mintă puțin, dar
mi se păreau foarte stângaci și total netalentați ca
actori. Atunci, le-am spus – eram într-o dispoziție de
humor negru și aveam o stare de veselie neagră, dacă
poate fi neagră o veselie, de parcă, în sfârșit, aș fi câștigat
lozul sau aș fi pierdut definitiv lozul –, am glumit
și le-am explicat că am și eu un doctorat într-o știință
care este mult mai aproape de moarte decât este știința
lor și că nu trebuie să mă mintă. Eu am sufletul curat,
să fie liniștiți că, din punct de vedere sufletesc, nu am
nevoie de încurajări, știu să mă încurajez singur.
„Doresc să fiu la înălțimea vieții mele“
Urmează ca mâine, luni 21, să mă internez ca să
mi se facă analizele, dar rozeta aceasta roză, cu vene,
pe care o vede, când deschid gura, și soția mea, Lizi, e
o certitudine care nu lasă niciun fel de îndoială.
M-am gândit la fel de fel de lucruri. Locul unde este,
nu permite o operație comodă, în sensul că să se ur30
mărească prelungirile acestui neoplasm, în jos, fiindcă
în jos sunt organele importante, nu înspre buze, sau
înspre… Nu știu. În orice caz, eu, pe poziția pe care
mă găsesc acum, încerc, cu luciditate, să fac față
acestui drum greu, care va fi mai lung sau mai scurt,
și peste care au trecut mulți dintre colegii mei și
foarte mulți oameni. Am fost un soldat în viața asta,
mic soldat, blând și bun, dar niciodată n-am fost un
soldat laș sau un soldat fricos [s.m, T.V.]. În consecință,
doresc să fiu la înălțimea vieții mele, care, așa
cum este, a avut totuși și părțile sale de eroism și noblețe.
(Oftează.) Din clipa în care „doamna neagră din
sonete“ a bătut la ușa mea, s-a schimbat total și regimul
meu axiologic, toate valorile s-au dat peste cap,
s-a rupt într-un anumit fel sau s-a compromis, sau s-a
relativizat relația mea cu istoria și cu literatura, chiar.
Din clipa aceasta, am făcut acea întoarcere cu fața
spre sfârșit, mă uit spre gaura neagră care este gâtul
meu, dar și peștera în care, ca un bătrân filosof al
neamului meu și al familiei mele, va trebui să despart.
Ieri, într-un moment familiar, de liniște și resemnare,
de voință protocreștină, i-am citit soției mele
fragmentul pe care îl voi citi acum și nepotului meu.
Ultima pagină, pe care am scris-o în ultimul roman1,
după care n-am mai reușit să scriu, decât am lucrat
intens la trascrierea volumului de însemnări intitulate
1 Dansul Ursului, roman pentru copii si bunici, scris în
perioada ianuarie – septembrie 1987, „printr-un recurs la
metoda copilăririi lucide“, apărut la Cartea Românească, în
1988. Măgarul Gary (Gary, apelativ pentru Ion D. Sîrbu, între
prieteni si în familie) este personajul rezoneur din această
„fabulă despre animale, libertate, dragoste si moarte“.
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, dar acestea erau
niște note pe care le-am trecut în curat. Chiar și
lucrarea mea despre influența tragic-nefastă a neologismelor,
despre barbara năvălire a neologismelor în
limba română, și gândul că învățământul nostru nu
este pregătit pentru a preda în limba cultă, care e, în
fond, o limbă franco-italiano-latină, pe care nici profesorii
nu sunt în stare s-o explice, nici acest studiu
despre neologisme, pe care l-am întrerupt în vară, nu
l-am terminat. Adevărul este că tot timpul am avut
senzația unei nefericiri care mă așteaptă și tot ceea ce
am scris, scrisori și cuvântul pe care l-am luat la Băile
Herculane, cu ocazia întâlnirii editorilor, vorbind alături
de redactoarea mea, Maria Graciov, a avut o anumită
încărcătură de destin și de fatalitate…
„Ultima mea întâlnire spirituală“
Nu o dată am scris acea frază a lui Rilke, că există
două morți : moartea cea mare, care se întâmplă în
clipa în care restituim materiile noastre prime materiei
și moartea cea mică, care începe în clipa în care
ne naștem. Dar această moarte mică cunoaște momente
de luciditate și de transfigurare, de presimțire
și încărcătură, lucru care mi s-a părut că a existat și în
verbul meu din ultima lună.
Ultima mea întâlnire spirituală, de un foarte înalt
nivel și de foarte bună calitate, a avut loc în familia
Loghinovski, cu traducătorul meu în limba rusă1, cu
Andrei Pleșu, cu poetul Mircea Dinescu și familia lui.
1 Andrei Kovács, fiul lui Albert Kovács (1923–2015), istoric
și teoretician literar, și al Elenei Loghinovski (n. 1932),
Nu știu cum au fost acele câteva ore, în care mai
mult eu am povestit, fiindcă eu eram invitatul de…,
să nu zic de onoare, dar necunoscut, venit din altă
parte și cumva o prezență exotică pentru această lume
bună, din domeniul literaturii. Nu știam atunci că
senzația de fericire și deplinătate, pe care am încercat-
o la hotel, după reușita acestei vizite, care nu a
fost o masă, ci a fost un sympozion și nu pot să redau
absolut nimic din ce s-a vorbit acolo, decât că am
povestit multe lucruri și am spus niște lucruri, de care
– atunci mi-am dat seama, că eu totuși am ajuns la
un anumit grad de luciditate și de bun-simț –, de
care tineretul sau oamenii de altă formație au nevoie
și le place să le întâlnească.
Am fost apoi bolnav aproape o săptămână, în care
mă chinuiam, aveam o durere în plexul solar, o durere
nervoasă, în sensul că așteptam fie o veste rea, de
la nepoată-mea1, din străinătate…2 Am avut și câteva
vești foarte rele : am aflat că scrisorile pe care le-am
scris eu unor buni prieteni s-au întors de la acești
prieteni cu mențiunea, absolut stupidă, „adresantul
necunoscut“, lucru care nu este o informație care să
te bucure. Și, în această săptămână, a culminat cu
comparatistă si traducătoare în si din limba rusă, fratele soției
lui Mircea Dinescu.
...........................................................
1 Monica D. Crăciun, fiica lui Ștefan Dorel Crăciun, fiul
Irinei, sora sa, studentă la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea
de Litere, pe care o vedea a fi editorul scrierilor sale.
2 Trimitere la nepo ii de la Chamonix și la prietenii săi,
I. Negoițescu, Edmund Pollák, Lucian Giurchescu, Virgil Nemoianu,
Mariana Șora, Karin Patrusch Dorn, Ștefan Baciu ș.a.
....................................
vizita mea fatală la doctorul Grigorescu și cu acest
diagnostic, peste care nu putem să trecem.
„Să nu ne pierdem humorul și credința !“
În însemnările mele din acest jurnal, care este de
fapt o summă de glosse, exerciții, cum zic eu, de gimnastică
a spiritului pe întunerec, de glosse, de exerciții
de luciditate, e ceva gazetăresc, intermediar între filosofie
practică și între literatură reflexivă, în mai multe
rânduri revin asupra cancerului și ca simbol și ca realitate.
Citisem, acum câțiva ani, cartea lui Stéhelin, în
franțuzește, care face o întreagă filosofie a cancerului
și, care – mi-aduc aminte, cum am fost eu emoționat
și i-am și cetit fragmentul acesta și soției mele – arăta
o tumoare canceroasă, care era sănătoasă și prospera,
deși cel care o posedase era de foarte mult timp mort.
Și îngropat. Deci este vorba de o năvală a unor celule
foarte sănătoase care îți ocupă trupul și care probabil
te eliberează (Râde.) Cuvântul „eliberează“ trebuie spus
în paranteză, nu avem voie să folosim acest cuvânt
decât în paranteze.
Nepotul meu zâmbește acuma, și eu zâmbesc.
„Să nu ne pierdem humorul și credința !“, iată lozinca
mea, pe care am scris-o în singura scrisoare către
această soră a literelor mele, care este Maria Graciov,
de la Editura Cartea Românească. Și acum, dacă
Sănducu va avea răbdare, o să încerc să citesc – nu
înainte de a verifica, să vedem dacă se aude ce am
dictat, ceea ce am vorbit eu aici – am să încerc să citesc
ultima pagină, cea pe care i-am citit-o, ieri, bunei și
divinei, strălucitoarei mele soții, Lizi.
....................................................
|
Ediție îngrijită de Toma Velici 12/3/2020 |
Contact: |
|
|
