O carte cu si despre părinti de George Băjenaru apăruta la editura revistei Observatorul
Literat versat, polivalent, George Băjenaru trece cu usurintă de la poezie la proză , aceasta din urmă fiind scriere romanescă sau eseistică. Dovezi ale acestei disponibilităti sunt însesi titlurile cărtilor tipărite de el de-a lungul anilor, excelenta lor fiind semnalată pe bună dreptate.
Noul său volum, continând în principal pagini de poezie, dar si de proză, intitulat “Floarea graiului sau întoarcerea la părinti” (editura de pe lângă Observatorul, Toronto} , exprimă, prin suflul lui ideatic, o coordonată esentială, deja cunoscută, a acestui autor, si anume aceea a datoriei ce o avem fată de originile fondatoare din care individul, omul creator, îsi extrage forta originalitătii sale, se defineste ca purtător si făuritor de valori spirituale.
Cunoscând creatia lui Băjenaru voi spune, în usoară contradictie cu titlul noii sale cărti, că el, de fapt, nu se întoarce la părinti, pentru că, sufleteste, emotional, nu s-a despărtit niciodată de ei, faptele si portretele lor fiind conturate cu o deosebită sensibilitate si în recentul său roman „Frigul înstrăinării.” apărută la aceeasi editură,
Ideea reîntoarcerii la părinti, o receptăm aici, ca pe un mesaj pentru cei tineri, un îndemn, într-o epocă grăbită precum cea de azi, care are izbânzile ei tehnologice, dar produce, în acelasi timp, si multă înstrăinare. Într-o poezie-prolog, poetul vede în părinti întruparea unor concepte cum sunt esenta si substanta, din care decurge însăsi viata, întreaga devenire, identitatea morală si spirituală a urmasilor, a acelora care, pentru viitor, au a alege de străbătut propriul drum, cel „fără capăt”, al împlinirii umane.
Echivalentele părintilor sunt de găsit, ca duh protector, cumva, într-un regim mitic, în titluri precum „Floarea graiului”( „Sărut mâna, mamă bună !... / Ti-am făcut din grai, / cunună”.), ‚,
Amintirea părintilor”(„Îmi amintesc părintii / Încoronati de grâie / Tinând pe umeri timpul / Subt bolti de spice grele...”)
În postura de ctitori, părintii stăpânesc cu privirea “tot câmpul, C-un aer de statuie / Amirosind a pâine...”)
E normal ca, aducând laude părintilor, să lauzi si Soarele, dătător - si el - de viată, atasat, în multe ipostaze, de ideea de muncă, inclusiv, de cea de împlinire.
Ilustrativă în acest sens este poezia, scrisă în 1974, pe când autorul se afla încă la Bucuresti, intitulată
„Omul câmpiei”, în care ni se spune: ”La carul de lumină al zilei se înhamă / iar norii îl înghit în lan, până se pierde. / Ca pe-o iubită-i place s-o dezmierde / în limpedele somn, când noaptea se destramă”...
Născut la sat, e adevărat, într-unul apropiat de Bucuresti, poetului i s-a înfătisat din copilărie acest tip de om - al sesului roditor, cu tainele lui, inclusiv cele ale rodirii-, în care si-a identificat sorgintea, adică părintii, rudele, prietenii.
Plecând în lume, în căutarea libertătii, poetul si-a luat cu el, în numele ce-l poartă, însăsi destinul ce i-a fost hărăzit. Peste toate imaginile ce-i populează vârstele maturitătii depline – „acele lanuri nesfârsite” ale Bărăganului, „acele case de paiantă”, „acele turme însetate” etc. – tronează tutelar si definitiv, chipul părintilor, în cele mai diferite ipostaze, inclusiv în acelea de credinciosi, aflati în multele lor momente de Rugăciune.
”Dimineata, dar si seara,/ când îsi isprăvea lucrarea, / multumea lui Dumnezeu, / Tatăl meu.”//.../ ”În genunchi, măicuta mea, parcă văd cum se ruga: / tot cu ochii lăcrămând / si cu fata la pământ”- sună două strofe din poezia „Părintii mei la Rugăciune.”Acum, când nu mai sunt, poetul îi vede, nu oricum, ci în lumina Divină “în care au crezut, au sperat” si în care”Dumnezeu i-a sculptat.”
Poetul induce cu subtilitate, în modalităti diferite, ideea de continuitate, de prelungire a vârstelor părintilor în cele ale copiilor, precum în pământul câmpiei rădăcinile arborilor tineri.
Partea de proză a volumului, reia temele poeziilor în registrul cunoscut din romanul citat mai sus, adăugând tuse noi portretelor dedicate Mamei si Tatălui scriitorului.
Ea completează si amplifică tabloul de familie a copilului si tânărului care a fost George Băjenaru.
Si- de ce nu?- a celui de acum, a scriitoului, care, privind înapoi, peste trecutele vârste, se regăseste - cu sinceritate -, pe sine împlinit, sub dulcea povară a trudei sale literare, aducătoare de nobile satisfactii.
|
