Scrisoare pastorală
Om fericit.
S-a stins bietul moș Gheorghe! S-a dus ca o părere, ca un glas de clopot ce-și sună adierea peste lume, pierzându-se cu-ncetul.
Vânjos la vremea sa, desprins din cremenea de munte, ai fi crezut că nimeni și nimic nu-l vor pleca vreodată. Și nu l-au plecat! Doar timpului ia dat tributul cuvenit după rânduială.
Când s-a apropiat ceasul, moș Gheorghe era gata. Și le așezase pe toate la locul lor, ci doar mireasa și-o aștepta să vină. Copiii, nepoții și strănepoții își aveau fiecare rosturile lor. Veneau doar din când în când pe la casa bătrânească să mai întrebe de sănătate, să le mai spună ce-i în lume și să le pună pe masă din roadele pământului și ale sufletului. Moș Gheorghe și maica Ana îi ascultau cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile-n ochi și cu inima plină de ceva fără nume, scuipându-i doar din când în când, ca să nu-i deoache. Le erau dragi, mai ales când veneau acasă. Bătrânii îi credeau străini în lume și mai cu seamă prin orașele acelea mari, unde s-așezaseră și-și făcuseră rostul. I-ar fi vrut pe toți acasă, lângă ei, i-ar fi vrut să se adune la masă ca la praznic și ca la nedeie și să fie zilnic sărbătoare sub acoperișul lor. Nu a fost să fie așa. Doar cea mică, Măriuța, a rămas în sat și și-a făcut casă prin apropiere.
Acum, la încheierea socotelilor, moș Gheorghe nu voia să rămână nimănui dator. Își alesese loc în cimitirul satului, își comandase o cruce de piatră în oraș. Pusese pe cruce o fotografie din tinerețe. Ehei, măiculiță Doamne! Ce vremuri și ce oameni erau pe când moș Gheorghe și maica Ana erau în floarea vârstei, așa, ca-n poza de pe cruce. Vremurile acelea s-au dus ca un vis, iar oamenii s-au așezat pe rând la odihnă sub pământul negru, clisos.
Moș Gheorghe avea o vorbă, pe care și-o amintea destul de des: ,,Ferice de cel pe care-l cunoaște pământul!” Unii râdeau când îl auzeau, alții clătinau cu înțeles din cap, alții rămâneau nedumeriți. Moș Gheorghe era cumpănit și știa ce vorbește. Avea dreptate. Pentru el hotarul satului era ca un frate. Îl răscolea cu tot felul de unelte din primăvară până toamna târziu, ,,îl țesăla”, cum glumea el câteodată, se înfrupta din roadele pământului, îl frământa sub picioare în vârtejul horii sau în praful drumurilor, îl iubea și-l ocrotea părintește.
În tinerețe, moș Gheorghe căzuse prizonier și fusese nevoit să muncească departe, în țări străine. Mare chin! Pământul acela îi era străin, îl ura el și, la rândul său, simțea că și pământul îl urăște pe el. Moș Gheorghe nu știa să fi făcut vreodată vreo rugăciune mai fierbinte ca atunci, în pământ și sub cer străin. Se ruga în truda zilei și în frigul nopții să nu-l lase Dumnezeu să moară acolo. Ar fi fost al doilea și cel mai greu prizonierat. Mai mult decât de copii și de nevastă bătrânul simțea pe atunci dorul satului. Așa era el și nu putea înțelege pe alții, care erau altfel.
Când s-a întors din prizonierat, a ajuns în sat noaptea. Înainte de a ajunge acasă, a apucat-o pe Drumul Mare, a văzut locurile, semănăturile, pârâul, iazul, moara, pădurea, izlazul, fiecare potecă. Din când în când se apleca și, în lumina lunii, își încleșta adânc degetele în țărână și atingea cu buzele lacome pământul. Îl regăsise și se regăsise. Din pământ parcă treceau seve nevăzute prin degetele acelea lungi, negre, crăpate de bătături și pătrundeau până la inimă, până în suflet, redând vlaga fiecărui mădular. Pământul tresărea înfiorat sub sărutarea înfrigurată și parcă lăcrima și el regăsindu-și fratele hăituit atâta vreme. Când s-au revărsat zorile, moș Gheorghe era de nerecunoscut. Era cel mai fericit din lume, iar noaptea aceea i-a fost mai scumpă decât noaptea nunții. Când s-a reîntors în sat, știa toate despre toți: câți muriseră, câți trăiau, cum o duc și cum e vremea. Nu-l mai mira nimic și chiar sufletele morților le simțea aproape.
De atunci au trecut anii și moș Gheorghe le destăinuia feciorilor săi cheia fericirii adevărate: ,,Când te cunoaște pământul, și-n viață și-n moarte ești fericit!” Nu oricine ar fi putut să creadă că moș Gheorghe a fost fericit în viață. Aceasta dacă ar fi socotit totul după casă, după mobilier, după haine și mâncare. Moș Gheorghe știa el ce știa și, surâzându-și sieși, mormăia în barbă pentru gurile rele: ,,Ce știți voi, prăpădiților, ce-i mulțumirea!”
Când a simțit să sfârșitul îi este pe aproape, moș Gheorghe a mers la bisericuța satului, s-a spovedit, s-a grijit după rânduială, s-a așezat apoi în genunchi și a stat așa, nemișcat, în fața icoanei Mântuitorului o vreme. Nu a zis nici o vorbă, nimeni nu i-a văzut buzele mișcându-se, ci rugăciunea lui a fost ca o prezentare la apel. S-a ridicat într-un târziu, a făcut trei cruci mari și s-a retras încet spre ieșire. Privirile îi alunecau însă peste chipurile îmbătrânite de vreme ale sfinților, peste strane și scaune, peste fiecare lucru din biserică. Parcă-și lua rămas bun.
Când a ieșit în curtea bisericii, și-a ridicat capul spre turla în care era așezat clopotul cel mare. Acolo se urca în copilărie la Vinerea Mare, când, după cântarea Prohodului, preotul ieșea din biserică și mulțimea îl urma. Se umplea curtea de făclii aprinse și apoi, în convoi, ocoleau biserica, în timp ce clopotul bătea cu putere și dangătul lui răscolea văzduhul până departe. Tot acolo se urca moș Gheorghe la anii copilăriei și în noaptea de Paști, când glasul clopotului se împletea cu sutele de glasuri ce cântau înfiorate ,,Hristos a înviat!” O lacrimă s-a rostogolit sfioasă pe obrajii bătrânului, dar tocmai atunci se apropia dascălul Matei, trezându-l din amintiri. Moș Gheorghe l-a privit așa, ca niciodată, și i-a zis: ,,- Când oi muri eu, tu să-mi bați clopotul, nepoate! S-audă lumea c-am plecat și eu la ai bătrâni!”
N-a trecut mult de atunci. Moș Gheorghe a trimis o telegramă copiilor: ,,Dacă vreți să mai vorbiți cu mine, vă aștept, dar grăbiți-vă!” I-a așteptat. S-au adunat toți în câteva zile. Doar Nicolae era dus departe și n-a putut să vină. Moș Gheorghe a avut câte o vorbă bună pentru fiecare. ,,- E singura zestre ce v-o las!” le-a precizat bătrânul ironic. Au făcut apoi o masă de praznic, prelungită mult cu amintiri adunate de-a lungul anilor.
Deodată, bătrânul s-a ridicat de la masă liniștit. Abia atunci au observat copii că e îmbrăcat cu ițari noi cu găetane, cum se purta odată și cu cămașă cusută de maica Ana cu șabaci de mătase. ,,- Rămâneți cu bine, eu mă duc că sunt ostenit, dar să nu uitați vorba mea și să vă cunoașteți pământul! Rămâneți cu bine, copii!”
Moș Gheorghe a trecut în odaia de-alături. Doar maica Ana a înțeles adevărul și s-a dus îndată după el. Într-un târziu, copiii i-au găsit stând parcă de vorbă. Moș Gheorghe ședea întins pe patul curat, cu capul pe căpătâiul frumos țesut. Ținea în mână o lumânare aprinsă. Murise demult, dar mâna îi rămăsese încleștată pe lumânare, ca o mărturie a vieții.
S-au adunat repede vecinii, iar până seara oborul era plin. La priveghi au fost mai bine de două sute de săteni. Fiecare era legat prin câte o amintire de moș Gheorghe. Mulți povesteau, puțini aveau timp să asculte. Doar moș Gheorghe ședea liniștit între flori și făclii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cântecele ,,Zorilor” au răsunat trei zile la rând la casa lui moș Gheorghe, apoi, cu toată cinstea cuvenită, un convoi lung de săteni, având în frunte steag frumos împodobit și cruce nou croită, l-au dus la biserică și apoi la cimitir, în timp ce dangătul clopotului se rostogolea prin văzduh până la marginea hotarului, vestind trist oamenilor și pământului că moș Gheorghe a plecat.
Părintele a ținut un cuvânt frumos după slujbă și oamenii au ascultat cu sfințenie.
Sicriul a fost lăsat în groapă de bărbați vânjoși, cu peșchire pe umăr, ca la nuntă. Moș Gheorghe a fost îmbrățișat cu voluptate de lutul acela negru și bogat, ca un vechi cunoscut revenit după o lungă călătorie în lume. După ce a fost așezat steagul și crucea, toți ce-l însoțiseră s-au depărtat cuviincios, șoptind: ,,Dumnezeu să-l ierte!”
Maica Ana avea să facă toate rosturile, toate parastasele și soroacele, să-i poarte sâmbetele și să-i sloboadă apele; să-i facă turtițele și gulerașele, ca să aibă merinde pentru drum. Șapte ani de aici-nainte rânduielile din bătrâni aveau să-și urmeze cursul, căci doar moș Gheorghe fusese creștin și om de omenie în satul lui!
*
Cuvinte duhovnicești.
Redăm mai jos câteva reflecții ale marelui cunoscător al religiilor, Profesorul Mircea Eliade despre Ortodoxie, însemnate de el la 12 Noiembrie 1927, sub titlul Profetism românesc. Iată-le:
,,E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e Ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în Ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.
Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești. Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematică filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual, care nu poate dărui nici încai uitarea.
Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește reali¬tatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinală întreagă. Crești¬nul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.
Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echili-brarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.
Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a per¬manenței acestei valori. Așadar, optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.
*
Unde, Doamne, să mă duc?
Redăm mai jos o poezie excepțională a poetului creștin Traian Dorz, devenită priceasnă, care traduce gândurile și sentimentele multora din noi. Iată:
,,Unde să mă duc eu, Doamne,
Când mi-e sufletul zdrobit
Și când inima mea varsă
Plânsul cel mai chinuit ?
Unde pot să aflu milă
Și dreptate, şi alin,
Când nu-i nimeni să-mi asculte
Greul inimii suspin ?
Unde-mi pot afla iertare,
Când toţi calcă viaţa mea ?
Cine altul decât Tine
Mă mai poate ajuta ?
Unde să mă duc, când toate
Uşile mi se închid
Și când chiar cel mai de-aproape
Mi-e mai rece ca un zid ?
Numai mâna Ta-mi ajută
Inima-n durerea ei,
Numai gura Ta-mi sărută
Lacrimile-n ochii mei!
Unde Doamne, unde Doamne, să apuc?
N-am la cine, n-am la cine să mă duc…!
Numai Ţie, numai Ţie, Domnul meu,
Pot să-Ţi spun necazul greu!
*
Suflet călător.
O mare parte din bocetele din Mehedinți, cuprinse în cartea Domnului Cornel Boteanu vorbesc despre lumea de dincolo. Omul se desparte cu greu de lumea aceasta, de oameni, de casă, de lucruri, de locuri și animale și pleacă într-o lume necunoscută. Bocitoarele, prin cântecele Zorilor, îi dau celui plecat toate îndrumările. În primul rând, cântecele acestea funebre nu pun la îndoială nici o clipă existența sufletului omenesc. Trupul rămâne curat și primenit, dus la groapă cu tot respectul cuvenit, dar sufletul își continuă viața și prin el însuși Omul, eul lui. Sufletul reprezintă pe om complet, cu toate cunoștințele, amintirile și sentimentele lui. Bocitoarele îi dau îndrumările necesare cu privire la drumul ce trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge în rai.
Lumea de dincolo, așa cum este zugrăvită în Zorile din Mehedinți, este foarte asemănătoare cu cea de aici. Acolo este o natură asemănătoare, vegetație asemănătoare, animale identice cu cele de pe pământ. Acolo sunt drumuri și poteci, care duc spre ținte mai mult sau mai puțin cunoscute și tocmai de aceea sufletul are nevoie de îndrumări, de călăuză. În lumea de dincolo este soare, lună și stele, sunt munți și câmpii, ape și văi. Imaginea lumii de dincolo este ca un tablou extraordinar al unei naturi primăvăratice. Este ceva aparte, complet deosebit de imaginea lumii de dincolo, așa cum este ea zugrăvită în alte culturi. Să ne amintim de lumea îngrozitoare din Infernul lui Dante Alighieri, să ne amintim de tenebrele de nedescris, pline de pericole și capcane, pe care le întâmpină Enkidu, eroul sumerian din poemul mesopotamian Epopeea lui Ghilgameș. Nimic din toate acestea în viziunea românească. Între lumea de dincolo și cea de aici este o comuniune bazată pe dragoste și dor. Sufletul călător este întâmpinat la tot pasul de cete ale celor răposați, formate din rude apropiate și depărtate ale celui decedat, de foștii lui consăteni plecați mai demult dincolo. El era așteptat acolo cu dragoste și cu dor, ca după o lungă despărțire. Locatarii lumii de dincolo nutresc o curiozitate impresionantă, încercând să afle cât mai multe despre cei dragi lor, rămași în viață în lumea aceasta, despre bunurile lor părăsite în ceasul morții. În viziunea românească, sufletul nu merge într-o lume a groazei, ci într-o lume a celor dragi, care-l așteaptă cu dor de multă vreme.
Avem și aici cele două locuri în care sunt repartizate sufletele, respectiv raiul și iadul. În rai intră cei spovediți și cei împărtășiți(grijiți), cei ce-au făcut bine, copiii; în iad intră cei nespovediți și neîmpărtășiți, ucigașii, răii de tot felul. Autorul anonim nu se oprește prea mult să descrie chinurile iadului, nici frumusețea și dulceața raiului. Acestea există și funcționează ca niște instituții ale justiției, ca o normalitate, în care se pune ordine în lucruri, în relațiile interumane.
Nu știm cât este de lung drumul prin lumea de dincolo, până când sufletul călător ajunge la Dumnezeu ca să-și afle odihna. Dar, având în vedere că la toate pomenile și parastasele ce se fac pentru sufletul celui decedat se pune, obligatoriu, și ,,toiag”, ne dăm seama că drumul acela este destul de lung, dacă sufletul are nevoie de așa multe toiege. Toiagul este o creangă de măr de aproximativ un metru, cu câteva crăcane în vârf. De această ramură se leagă lână, prosop la bărbat, basma la femeie, dulciuri și fructe. În crăcanele toiagului se înfig mere, iar de la Paști la Înălțare ouă roșii. Toiagul trebuie să aibă neapărat lumânare aprinsă. Iată cum, sufletul călător al celui decedat merge înaintea lui Dumnezeu cu ,,dovada” păcatului dintâi al neascultării strămoșilor, păcat șters prin patimile și învierea Domnului Hristos. Dumnezeu este lumină; lumina din lumânare simbolizează pe Hristos cel răstignit și înviat pentru mântuirea neamului omenesc căzut în păcat. Sufletul călător manifestă astfel umilința fiului rătăcitor întors acasă la tatăl său, dar și dovada că a fost reabilitat de însuși Fiul lui Dumnezeu, iar prin aceasta speranța lui în mântuire. Sentința urmează să fie dată de Împăratul Cerului și al Pământului, al Vieții și al Morții. Sufletul călător nu mai este singur. Le duce și celorlalți răposați rugăciunile și lumânările primite de pomană pentru ei, ca o reînnoire a dovezii că sunt mărturisitori ai lui Hristos și beneficiari ai operei Sale mântuitoare și străbate cu lumina Învierii în mână drumurile acelei lumi până la liman(Va urma).
*
In memoriam – Acad. Ștefan Pascu(IV).
Așa cum precizam în secvențele trecute, Domnul Acad. Ștefan Pascu acceptase să-mi facă prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică. Problema dificilă a fost creată de redactorul Ion Rusu-Șirianu de la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova, care m-a dus cu vorba mai bine de un an că va trimite sau că a trimis manuscrisul la Cluj, creându-i și Domnului Pascu serioase neplăceri. Lucrul acesta a generat și mai multe drumuri ale mele la Cluj, cheltuieli inutile, supărări etc. A trimis-o însă până la urmă, cu puțin timp înainte de a se spânzura!
La 6 iulie 1981 am vorbit la telefon cu Domnul Acad. Ștefan Pascu. Cred că am nimerit-o rău. Era supărat. Mi-a zis: ,,Lasă-mă, domʼle, să mă adun de pe drumuri, că de două săptămâni sunt plecat de-acasă! Dă-mi telefon peste câteva zile și vom vedea!”
Parcă n-a mai avut noroc lucrarea asta a mea cu Iorga!
La 29 iulie 1981 constatam cu durere că am mai încercat de câteva ori să iau legătura cu dânsul, dar n-am reușit. Ba că doarme, ba că e la Sibiu sau la Iași, ba că e la examenele de admitere, ba că-i una, ba că-i alta.
Naiba știe, dar lucrarea asta a mea parcă n-a mai avut noroc!
La 27 august 1981 l-am întâlnit din nou pe Domnul Acad. Ștefan Pascu la București, la Congresul Internațional de Istoria Științei. Era foarte bine dispus. M-a întrebat de ce nu i-am mai dat telefon; dacă ar fi știut că veneam la congres, îmi aducea lucrarea cu Iorga. Zice că mi-a citit-o și mi-a făcut toate însemnările. În jurul datei de 10 septembrie să-i dau telefon și să stabilim când voi putea să mă duc să iau lucrarea.
La 16 septembrie 1981 am vorbit cu Domnul Ștefan Pascu la telefon. Mi-a spus că pe 16-17 septembrie îmi șade la dispoziție în legătură cu cartea.
În dimineața zilei de 20 septembrie 1981 eram la Cluj. Ne-am întâlnit. Când a început să-mi facă analiza lucrării, mi-a înghețat sângele. A făcut trei observații mari: 1. Inutilitatea tabelului cronologic; 2. Inutilitatea bibliografiei; 3. Numărul exagerat de mare al notelor de subsol. Mi-a spus că se preconizează să se scoată toate notele, iar textul să rămână ,,curat”. În felul acesta, autorul își aduce maximum de efort. ,,Citatomania” nu mai e la modă, nici pentru tezele de licență și de doctorat. Mi-a dat manuscrisul, îndrumându-mă să merg la biblioteca de alături și să-i văd însemnările făcute pe marginile filelor, apoi să mă întorc și să-i spun concluziile la care ajung. Nu aș fi crezut că un om cu atâtea preocupări ar fi putut avea timp să citească bazaconiile mele. Dimpotrivă. O virgulă dacă a fost lipsă, creionul său a adăugat-o. Însemnările pozitive sau negative de pe manuscris dovedesc cu prisosință un profund cunoscător al problemelor istoriografiei românești și universale. Nimic nu i-a scăpat neobservat.
M-am întors și i-am spus: ,,- Domnule Academician, credeam că e repetenție, dar e numai corigență! Manuscrisul se poate reface!” ,,- Evident, dragă, mi-a spus, dar trebuie puțin efort! De altfel, primele două capitole necesită revizuire, următoarele trei sunt chiar foarte bune. Te apreciez chiar, fiindcă ai avut curajul să abordezi o temă atât de complicată! Ca începător, e lucru mare! E adevărat, că în acest stadiu mai e nevoie de citate și referințe pentru a-ți sprijini ideile, dar tot așa de bine aveai nevoie și de mai mult curaj pentru a-ți asuma mai multă independență de gândire. Sper că la a doua lucrare vei ține seamă de aceste îndrumări. Eu mi-am dat tot interesul și am citit lucrarea cu atenție, deși, atunci când se fac referate, lucrările de obicei nu se citesc. Eu însă nu pot să-mi pun semnătura pe orice. Sunt lucruri care rămân și de care nu trebuie să ne fie rușine niciodată. Nu trebuie dat nici gurilor rele apă la moară!”
Am convenit să scot tabelul cronologic și bibliografia și să mai reduc, pe cât va fi posibil, din notele de subsol. Pentru aceasta a fost nevoie să iau lucrarea acasă. I-am dat un material pentru ,,Anuarul Institutului de Istorie. Cluj-Napoca”. L-am rugat să-mi dea un studiu al dumnealui pentru volumul Mehedinți. Istorie și Cultură. Mi-a promis că - mi va da. De altfel, volumele deja apărute din această serie le avea în biblioteca din biroul său. L-am invitat la simpozionul de istorie de la Tr. Severin din toamnă. Mi-a promis că va veni, dacă nu va coincide data cu a simpozionului de la Alba-Iulia. Acolo vrea să meargă cu orice preț, ,,având semnificații istorice”. Și-a manifestat regretul, că oltenii vin în Transilvania, ocupă funcții înalte, dar nu cunosc istoria Transilvaniei. De aceea fac o serie de greșeli, uneori ireparabile, fiindcă nu cunosc realitățile istorice ale acestei provincii”.
Eu cred că răbdarea și atenția pe care mi-a acordat-o se datorează în primul rând omeniei și generozității ce-l caracteriza(Va urma).
*
File de jurnal – 10 august 1982(II). ,
,Duminică am făcut slujbă la Bârda. A venit multă lume. După-amiază am fost la Motru. S-a sărbătorit ,,Ziua Minerului! Când am ajuns eu serbările se sfârșiseră. Era lume multă adunată în pădurea dintre Motru și Ploștina. Tarabe cu tot felul de produse textile și de marochinărie, articole de manufactură și ,,bijuterii” făcute de țigani, jucării de tot felul, jocuri de noroc și mecanice, chioșcuri cu zarzavaturi, grătare de mici și friptură, bere și răcoritoare, lubenițe și fructe de tot felul întregeau decorul. Erau vreo 2-3 benzi de lăutari, care tot încercau să incite la joc, dar fără spor. Nu mi-a plăcut îngrămădeala aceea de lume. În ochii oamenilor se citea tristețe și căutare de ceva, care s-o scoată din monotonia vieții cotidiene.
Am reușit să cumpăr o icoană, reproducere după icoana ,,Madona Neagră” de la Czestochowa. Știam de la radio ,,Europa liberă” despre această icoană că este făcătoare de minuni și se află la mănăstirea Jasna Gora din Czestochowa(Polonia). Despre această icoană se spun multe în zilele noastre. Polonezii fac mare vogă în jurul festivităților ce vor avea loc cu prilejul sărbătoririi a 600 de ani ai acestei icoane. Este pentru ei un prilej de a-și manifesta solidaritatea, cât și sindicatul neoficial. Cu toate insistențele sale, papa nu a fost admis de guvernul polonez să ia parte anul acesta la aceste manifestări. Papa e polonez de origine, iar prezența sa în aceste zile de tensiune și lege marțială ar fi făcut mari încurcături guvernului. În orice caz, icoana mea, nu numai că are valoare artistică, dar a căpătat și semnificații istorice(…).
Ieri am fost de dimineață la Severin. M-am dus cu Pavel Stoicheci după zidari la I. J. C. M., pentru că Milcu Barbu n-a venit, după cum îmi promisese. Am găsit pe unul Totoroanță. Mi-a promis că vine mâine cu un coleg al său. Am obținut aprobare de la directorul Șișu de la U. J. Coop. să cumpăr 30 de scaune pentru biserica de la Malovăț. Cerusem 50, dar s-a exprimat că ,,biserica are bani și poate să cumpere de-ale tapițate, cu 360 lei/buc.!”
*
*
Zâmbete.
Mai spicuim câteva glume legate de pandemie: ►Degeaba ai avere multă, dacă n-ai nevastă mută; ►Nasol cu munca acasă. Acum vede și familia cât de mult tăiai frunze la câini la serviciu; ►S-au închis cârciumile. La noapte, Vasluiul își declară independența; ►Ăia nomazi, în căruțe cu coviltir, unde o să stea acasă? ►În a șaptea zi de izolare la domiciliu, papagalul mi-a zis: ,,– Amu, vezi, mă, cum e în colivie?” ►Poate să fie și ceva mai rău decât carantina, spre exemplu, să ne taie internetul; ►Stop violenței domestice! Ascultați de soție și nu pățiți nimic!
*
Sfintele Sărbători să le petreceți cu sănătate, pace și bucurii! La mulți ani!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 11/27/2020 |
Contact: |
|
|
