„Cine își amintește de oameni…” - o recenzie
„Cine își amintește de oameni…” este un roman scris de Jean Raspail în anul 1986, tradus din limba franceză în limba română de Gabriela Moldoveanu, apărut la Editura Eminescu în anul 1989. Cartea este scrisă și dedicată amintirii cercetătorului Jose Emperaire și soției sale Annett Laming-Emperaire, care i-a continuat munca de cercetare.
" În amintirea lui Jose Emperaire, etnolog, care a știut tot ce se poate ști
despre alakalufi, care i-a iubit și i-a respectat și a dispărut la 12 decembrie 1958,
în urma unui accident,într-o grotă,în Strâmtoarea Magellan, unde,
pornind de la vestigii vechi de o sută de secole, încerca să reconstruiască
istoria acestui popor disprețuit."
" În amintirea soției sale, Annett Laming-Emperaire,
decedată în 1977, care a continuat opera soțului său."
„Ei își spuneau Oameni. Au ajuns la acest capăt al lumii - care va fi numit mai târziu Țara Focului – după o migrație al cărei început se ștersese din amintirea lor. Împinși mereu de alte și alte valuri de năvălitori, au străbătut în mii și mii de ani un continent, în ignoranță și teroare. S-au stabilit acolo unde părea că nimeni nu-i va putea ajunge vreodată, atât erau de crude cerul, pământul și marea în acel infern austral. Poate ca au fost candva un popor, dar au ajuns doar câteva clanuri, apoi câteva familii. Într-o bună zi, a rămas doar Lafko, fiul lui Lafko cel din negura vremurilor - ultimul dintre Oameni, cel pe care îl aflăm pe prima și pe ultima pagină a acestei cărti, încercând să-și găsească în furtună o minusculă plajă unde sa poată muri singur. În răstimpul dintre visul lui Henrique Navigatorul și apariția corăbiilor lui Magellan, Oamenii, "sălbaticii", au contemplat cursul Istoriei și au îndurat-o. Mâine, Lafko se va pierde în noapte. Cine își amintește de Oameni...”
Jean Raspail a fost scriitor, jurnalist, explorator, teoretician al conspirației, născut în anul 1925 pe data de 5 iulie, la Chemillé-sur-Dême, Franța și decedat pe data de 13 iunie 2020 (anul în care ne aflăm la momentul scrierii acestei recenzii) la Gerontology Center Henry Dunant - Mco Ssr Croix-Rouge Française, Paris, Franța. Multe dintre lucrările sale tratează personaje istorice, popoare indigene și explorarea geografică. Raspail a primit numeroase premii pentru opera sa, între care, prestigioasele premii literare franceze: Marele premiu pentru roman și Marele premiu pentru literatură ale Academiei Franceze.
Dintre cărțile sale amintim: Tabăra Sfinților (1973); Toporul stepelor (1974); Septentrion (1979); Eu, Antoine de Tounens, regele Patagoniei(1981); Insula Albastră ( 1988); Sire (1990); Pescarii lunii (1990); Șapte Cavaleri (1993); Inelul pescarului (1995); Regele de dincolo de mare (2000); Adio, Țara Focului (2001); Kingdoms of Boreas (2003); Într-o canoe pe căile navigabile ale regelui (2005). Din toată opera sa au fost traduse doar două cărți în limba română (din câte știu eu), și anume „Cine își amintește de oameni” și „Tabăra sfinților” (2019, Editura „Frontiera” din Timișoara). Este de menționat faptul că „Tabăra Sfinților” este o carte considerată de unii a fi o carte profetică, de alții o carte rasistă, acestea fiind motivele pentru care a fost mult timp ignorată. Cu timpul, romanul lui Raspail „Tabăra Sfinților” este apreciat ca fiind o scriere excepțională care, după mai bine de 30 de ani a fost tipărit în multe tiraje.
Deși cartea „Cine își amintește de oameni...” pare a fi un roman de ficțiune speculativă și de aventuri, întrucât scenele redate sunt destul de greu de închipuit că s-au întâmplat aievea, pe parcursul lecturii având impresia, în unele momente, că te afli în una din cărțile lui Jules Verne, cum ar fi spre exemplu, „Călătorie spre centrul pământului”, ea (cartea) este inspirată din cea mai cruntă realitate trăită de poporul Kaweskarilor de la momentul descoperirii lor până la stingerea acestui neam. Autorul descrie în carte viața așa cum era înțeleasă și pe care o trăiau acești oameni la ei acasă, în acel mediu ostil, rece și umed, în care copacii putrezeau și se transformau într-o magmă verde, soarele se ivea rar, iar cerul era încețoșat și atât de aproape, încât nu le permitea să vadă munții înghețați ce mărgineau canalele navigabile. Fuga de pe o plajă pe alta și neîntoarcerea în locul în care un membru al clanului lor a fost luat de Ayayema sau celelalte două spirite ale răului. Goi, unși cu grăsime de focă să poată rezista frigului, vânau, mâncau, trăiau, erau la ei acasă, până au reapărut străinii.
Cartea marchează momentul trecerii tuturor „devoratorilor de ocean” de la Don Henrique Navigatorul, cel care a navigat cel dintâi apele strâmtorii numită mai târziu Strâmtoarea Mageallan, momentul trecerii lui Magellan prin strâmtoarea ce îi poartă numele, al lui Darwin, al misionarilor creștini, al impostorilor și speculanților candorii acestui neam. Al celor care au încercat, fără să știe sau să gândească, că acești oameni erau perfect adaptați de-a lungul secolelor trăite în acea zonă, în care Ayayema, spiritul răului îi pândește neîncetat, cu o climă extrem de ostilă și improprie civilizației, precum și momentul morții ultimului viețuitor al clanunului alakalufilor întâmplată în secolul trecut (XX).
Este remarcat și momentul deciziei că pământul este rotund, decizie exprimată prima dată într-un birou din Nurnberg de „Vizionarul metodic al globului nostru rotund și desăvârșit, creierul iluminat care l-a conceput…”, care storcea din gurile navigatorilor flamanzi, portughezi, în schimbul a nimic descoperirile lor de-a lungul coastelor braziliene, „cu douăzeci de ani înaintea lui Magellan” în capitolul „Secretele Nurnbergului”.
„Așa se ivește Lafko - pe neașteptate - din neantul unde îl ținuse Dumnezeu ascuns cincizeci de secole, fiindcă, dincolo de universul lui, două din bărcile sale, la câțiva ani distanță, luate de Ayayema în vacarmul unei nopți cu furtună, în timp ce el dormea pe uscat, au plutit în voia soartei până la Nurnberg, traversând timpul și spațiul”.
De asemenea, este remarcat între personajele acestui roman, pe lângă oamenii Țării Focului, personalități célèbre între care naturalistul Charles Darwin, care deși îi disprețuia pe Alakalufi, notând că aceștia -Pecherais- cum îi numea, „fără a manifesta ostilitate, nu se supun nimănui”, a descoperit „cu emoție” la atingerea Fuegiei (Waka pe numele ei de băștinașă), când au găsit-o singură după șase luni și voind să o ducă în Anglia, „că e plăcută, cu tot jegul care o acoperă”. „…era mai fină decât congenerii ei și mai ales mai puțin înfricoșată de omul alb. Mai curând atrasă… A dovedit-o.”
Însuși scriitorul, în anul 1951, cu prilejul unei călătorii în Țara Focului a fost martor timp de o oră la o scenă în Strâmtoarea Magellan pe care nu o va uita niciodată, în care a „întâlnit pe ninsoare, pe vânt, una din ultimile bărci ale alakalufilor”.
„Timp de o oră am fost martorul unei scene”, „asemănătoare cu cele descrise și de alți călători, de Byron, Bougainville, Dumont d`Urville, amiralul Barthes și chiar de Jose Emperaire însuși” și chiar de Darwin, care a vizitat în scop de cercetare de mai multe ori acea zonă australă.
Acea scenă avea să „obsedeze pe scriitor”, după propria-i mărturisire, „în cartea „Jocul Regelui și în alte două cărți ale mele, dându-i în această carte adevărata dimensiune, pe măsura eternității în care odihnește acum acest popor”.
„Această întâlnire la răscruce de vremi stă la temelia cărții mele: câțiva cărbuni aprinși în mijlocul bărcii pentru a reaprinde focul, două femei în zdrențe, un copil abătut, trei vâslași de dincolo de lume... Numai măsurând prăpastia care mă despărțea de acești nefericiți, am fost în stare să mă apropii de ei”, prăpastie resimțită de toți cercetătorii și comandorii de nave care au navigat în apele strâmtorii Magellan.
„Alakalufii au purtat diferite nume în lunga lor istorie, dar nimeni în afară de Jose Emperaire n-a știut cum își spuneau ei înșiși: Kaweskari, Oameni. S-a considerat că nu aveau o limbă adevărată, exprimându-se prin onomatopei. În realitate aveau o limbă foarte bogată, din care lipseau în mod tragic doar cuvintele care exprimă fericirea și frumusețea”, spune Jean Raspail în Cuvânt înainte către cititorii mei.
„Ei iși spuneau kaweskari, asta înseamna oameni. Mai apoi, albii care i-au exterminat, le-au spus alakalufi, dar i-au numit și cu alte vorbe de ocară. Lafko era un nume obișnuit printre ei. Lafko, fiul lui Lafko ... Acest neam iese pe neașteptate din neantul a cincizeci de secole neștiute, în care i-a ținut Dumnezeu față de restul oamenilor, după ce o furtună i-a desprins lui Lafko două bărci de la țărm, iar acestea, au ajuns, din Țara de Foc, dintr-un loc care se va numi în timp, Capul Fecioarelor, plutind în neștire, la Nurnberg.
„Apoi, au venit și albii în țara lui Lafko. Intervenția lor, a făcut ca primul neam stramutat de Dumnezeu în Ceruri, să fie cel al Kaweskarilor.”
Lafko, care înseamnă zi, fiul lui Taw, care este fiul lui Lafko, ș.a.m.d., este personajul principal al cărții, al cărui nume este perpetuat de la bunic la nepot de la începutul timpurilor, omul care are înrădăcinat în ființa sa spiritul liber ce nu poate fi îngrădit și nici luat de omul alb.
„Omul vâslește cu înverșunare. Erau patru, erau opt… Numărătoarea devine un cântec care ritmează bătaia vâslelor la suprafața apei. Pe fundul bărcii, alte vâsle, inutile acum, sunt așezate ordonat. Omul este singur.”
De ce „Cine își amintește de oameni…”? În această carte scrisă în 1986, la aproape o jumătate de secol (1951) de când a întâlnit barca pe care a mărturisit că nu o va uita niciodată, Jean Raspail mărturisește despre kaweskari sau alakalufi cum le-au spus oamenii albi. Ea reprezintă un strigăt peste veacuri a dreptului la viață care le-a fost curmat, drept pe care nu au știut și nici putut să și-l strige la momentul întâlnirii cu omul alb, ci doar să își accepte dureroasa stare de slăbiciune în fața acestuia, stare care ea însăși i-a ucis pe cei mai mulți dintre ei.
Cu toții știm că anul 2020 a fost și este încă unul neobișnuit pentru întreaga omenire din cauza pandemiei create de noul coronavirus. Căutând în propria-mi bibliotecă, această carte mi-a sărit la propriu în mâini și, citindu-i titlul mi s-a părut un semn divin, o revelare a neputinței omenirii, fie ea și civilizată. În data de 18 mai 2020, cu mai puțin de o lună față de data morții scriitorului, respectiv 13 iunie 2020, (coincidență, premoniție), aflându-mă acasă în carantina declarată stare de urgență la nivel național, îmi sare pur și simplu în mâini "CINE ÎȘI AMINTEȘTE DE OAMENI…", carte pe care nici nu mai știam că o am!
Apreciez că romanul lui Jean Raspail și-a atins, după părerea mea, scopul, acela de a grăi pentru și în numele kaweskarilor, oameni, pe care omul alb i-a numit alakalufi, care în limba kaweskarilor înseamnă: „Dă! Dă-mi! Dă-mi repede ceva, străine!”
În altă ordine de idei, pornind numai de la titlul cărții, se poate observa că acesta vestește o profeție și o atenționare, a nimicirii oamenilor de către oameni, care ne paște se pare pe toți, în contextul actualei pandemii și ce-o mai urma, ca un tribut al civilizării și evoluției omului pe care Dumnezeu le-a îngăduit pe acest pământ.
Dincolo de subiectul dramatic și greu de digerat pe care îl tratează: istoria vitregă a poporului alakaluf , Kaweskari- Oameni – care a traversat oceanul fugind de năvălitori pentru a trăi liber și extincția acestui popor, cartea este una fascinantă! O recomand cu drag!
---------------------------------------
Daniela ACHIM-HARABAGIU
21 noiembrie 2020,
|
de Daniela Achim - Harabagiu 11/27/2020 |
Contact: |
|
|
