Jurnal de cărți - 1 -
Din Jurnalul pe care îl țin aproape cu regularitate din septembrie 1999, luna când am ajuns în Statele Unite ca profesor la Catedra N. Iorga de la Columbia University, selectez aici în special fragmente legate de lecturile și impresiile de lectură dintr-un anumit moment.
Încep așadar cu anul 1999, cu extrase din notațiile din primele zile (cele referitoare la cărțile citite acolo):
New York, 11-12 septembrie 1999
În bagaje mi-am adus și câteva cărți Biblia și poeziile lui Marin Sorescu. Mi-ar plăcea să scriu o carte, o analiză a fiecărui poem din volumul său de debut.
Încep cu aceste gânduri:
Mi-a plăcut, dintotdeauna cred, să citesc o carte cu creionul în mână.
Un fel de răsplată a acestui bun obicei avea să-mi vină într-un moment unic din viața mea. Unde? Într-o zi de mai la Târgu-Jiu, în orașul atât de atașat, de deschis către cultură, orașul cu oameni care cinstesc atât Poeții, cât și Poezia! Acolo, Poeții sunt primiți cu pâine și sare.
Când? Cu destul de puțin timp în urmă (dacă am măsura trecerea la scara creației!) la Festivalul Tudor Arghezi.
Printre scriitorii invitați, Marin Sorescu era un oaspete de seamă.
Acolo, într-unul dintre beneficele momentele de pauză de cunoaștere, l-am rugat pe poet să-mi dea un autograf pe un volum de poeme: Cartea a III-a din ciclul La Lilieci. Marin Sorescu a deschis volumul și imediat l-a arătat soției, Virginia Sorescu (care se afla alături), spunându-i: Vezi, așa se citește o carte! Ce se întâmpla? Fiecare pagină era plină de notațiile de lectură ale subsemnatei. Eu nu mă gândisem la ele, era ceva obișnuit pentru mine, dar pe poet l-a bucurat interesul meu de cititor.
Aici, încep să citesc și alte cărți. Paradoxal, ca o autoflagelare, ca un exercițiu de memorie, prima carte care îmi cade în mână este Cartierul Primăverii Cap sau Pajură de Titus Popovici. Sunt în New York City și citesc despre incredibila ascensiune a mediocrului și a subculturii, despre puterea întunericului minții asupra unei țări care înflorise abia în ultimele decenii. Probabil că războiul nu putuse distruge prea mult și era necesar un nou purgatoriu, de data aceasta parcă mai dur, pentru a-i continua acțiunea. Am trăit toate acestea, dar autorul le-a cunoscut din interior. Desigur, punctul de vedere nu poate fi decât subiectiv. Cititorul poate afla de la sursă (cu reținerile firești) lucruri care-i confirmă întreg coșmarul trăit. Somnul rațiunii născuse monștri!
Noroc că, în întunericul în care ne-a fost dat să trăim, lumina unor talente ne-a dat putința să rezistăm. Mi-am încălzit astfel sufletul cu următoarea lectură scrisorile lui Marin Preda către prima sa soție, Aurora Cornu. Mă fascinase totdeauna personalitatea scriitorului, dar mi-l apropie acum dragostea pământeană, cuvintele de iubire care nu-l mai diferențiază de un om obișnuit. Și totuși
scrisorile sale nu se reduc la banalele fraze prin care se exprimă acest sentiment care, în paranteză fie spus, pe mine nu a încetat niciodată să mă uimească. Cum e cu putință ca o ființă omenească să simtă pentru o alta, străină complet, o formă de adorație care poate ajunge până la semne extreme?! Marin Preda însuși adoră locul pe care calcă picioarele iubitei, nu poate trăi departe de ea și totuși
se mai poate recăsători după ce aceasta îl părăsește
! Aurora Cornu, poeta care ca o altă Veronica Micle e adorată de un mare scriitor, alege să-l părăsească. Incredibilă (și aparent de neînțeles) această plecare. Criticul Eugen Simion însuși, luându-i un interviu, nu pare prea convins de motivele și argumentele acesteia. Dorința de evadare poate că venea tocmai din sentimentul copleșitor de dominare, de umbrire completă. Se întâlniseră, probabil, două personalități care nu puteau concepe, nici una, statutul dominator al celeilalte. Dezvăluirea, prin publicarea acestor scrisori, a unei alte fațete a celui care este autorul Moromeților și a rolului pe care l-a avut Aurora Cornu în publicarea manuscrisului, nu poate fi decât binevenită pentru public ...
Dar scrisorile, chiar dacă de dragoste, nu-l dezmint pe scriitor. Locurile pe care le vizitează, oamenii cu care viața îl pune în legătură prind contur în fraza sa și ne lasă pe noi, cititorii, să recunoaștem în ea stilul de neconfundat al romancierului. (Te-am sărutat la tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie când plecam la câmp înfricoșat de soare care îmi dădea clipe chinuitoare de sete și beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu e bună și nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie prin amintirea ei
)
O personalitate la fel de fascinantă se dovedește a fi interlocutoarea criticului Eugen Simion (în partea a doua a volumului), însăși destinatara scrisorilor de dragoste. Scriitoarea și omul european (sau universal!) Aurora Cornu pare să-l pună uneori în dificultatea de a-i înțelege complexitatea sufletului pe cel care-i ia interviul. L-a părăsit pe Marin Preda, dar n-a încetat să-l iubească, a trăit alături de un caracter puternic, dar nu s-a lăsat dominată de acesta. Oricum, părăsirea se înțelege a fi fost (deși poate puțin inconștient) tocmai pentru salvarea propriei individualități.
Interesante răspunsuri îi dă interlocutoarea celui care o intervievează la intervale. Întrebările continuă de la o întâlnire la alta. Distanța în timp nu face decât să confirme ideile prin repetarea răspunsurilor primite la aceleași întrebări uneori.
19 septembrie
Încep altă carte. Paradoxal, poate, exercițiul de memorie se numește acum Disciplina dezordinii (Editura Mașina de scris, 1998), tot de Titus Popovici. Subintitulată roman memorialistic, am în față o carte-document, scrisă într-un registru de nonficțiune. Un fel de altă fațetă a celeilalte (Cartierul Primăverii), un fel de imagine într-o oglindă care însă mărește, dar nu are ce deforma! Personajele de tristă amintire, ghicite în cealaltă, sunt acum dezvăluite cititorului de cel care le-a cunoscut îndeaproape, așa deformate cum erau de la natură (sau cum deveniseră cu încetul și cu ajutorul celor din preajmă!).
Ambele cărți, publicate după moartea autorului, par a fi fost pentru acesta un fel de suport în a rezista, cu toate că vedea și mai ales judeca ceea ce vedea. Spiritul obiectiv, ironic și critic până la caricatură, i-au dat (se subînțelege la lectură) posibilitatea de a rezista într-o lume pe dos, o lume în care protagoniștii principali vin din cele mai joase medii. Și totuși... s-a complăcut a trăi printre ei! Martor la evenimentele care au dus România la destinul pe care i-l cunoaștem, autorul romanului-jurnal a avut deci posibilitatea de a-i vedea, auzi (și observa!) pe cei mai diverși actori ai acestei istorii (de la Ana Pauker la Gheorghiu-Dej, de la împăratul Japoniei la Stalin, de la Elena Ceaușescu la Nicolae Ceaușescu însuși etc., etc.) Personajele sunt așadar reale, dar aparența de ficțiune o dau incredibilele meandre ale istoriei care au făcut ca realitatea să depășească imaginația. Cum a fost cu putință se întreabă martorul evenimentelor și personajelor celor mai incredibile? Nici o minte bolnavă n-ar fi putut probabil zămisli atâtea! Cartea se constituie astfel într-o monografie a unei perioade, dă amănunte semnificative și necunoscute cetățeanului de rând care n-a avut acces la structurile de vârf, face o raportare permanentă la țările vecine, la alte țări din lagărul comunist, la evenimente locale și mai ales mondiale.
Prin scris,Titus Popovici are posibilitatea de a-și consemna gândurile, observațiile și în special nemulțumirile și neîmplinirile. S-ar putea spune că observațiile sale merg până la caricatură, dacă cititorii de astăzi n-ar fi cunoscut ei înșiși direct personajele lumii descrise de autorul-martor. Aș putea da la întâmplare orice citat. Aleg totuși: Când a început sarabanda vizitelor în toate țările lumii am crezut că Ceaușescu, căruia din ce în ce mai des i se zicea familiar nea Nicu, o să priceapă ceva, o să i se deschidă ochii, va avea trăsăturile patriotice ale lui Dinicu Golescu față de înapoierea țării. Dar el nu circula pentru a vedea, ci pentru a fi văzut și cred că, după primele mirări, ajunsese să nutrească disprețul incultului pentru tot ce vedea. (Vizitele programate la muzeele celebre îl scoteau din sărite, dând peste cap protocolul spaniol, celebru pentru rigiditatea sa. Mai târziu a lăsat pe seama dânsei, ca intelectuală en titre, această corvoadă (p.59). Naratorul relatează și își împărtășește impresiile, completându-le cu anecdotele (nu puține!) care, desigur, porneau de la realitate și circulau subteran: Mi s-a relatat că într-un muzeu din Nigeria, arătându-i-se o statuie stranie, i s-a spus că e din anul 3000. Înainte de epoca noastră, nu? s-a simțit ea obligată să zică ceva (p.60). Ca martor, autorul consemnează momente de la evenimente inaccesibile omului obișnuit. Lucrările Comitetului Central, fața lor ascunsă, grotescul și ridicolul, incultura și automatismele participanților sunt unele dintre acestea. Replicile, atmosfera, gesturile sunt demne de cel mai absurd teatru al absurdului Dășchid lucrărili comitecentrapartidunostu!
Cuvintele și-au pierdut de mult sensul, așa că pot fi înjumătățite, ciumpăvite, mestecate într-unul singur. Nimic nu ni se pare nou. Rememorăm stereotipiile pătrunse adânc în urechi, în ochi, în toți porii
, dar nu și în inimă. Acum înțeleg că nu ne-au putut altera ființa interioară. Le-am ascultat de atâtea ori, le-am memorat fără voie, dar le-am respins instinctiv.
De uitat, însă, nu le putem uita!!!
|
Mihaela Albu 11/27/2020 |
Contact: |
|
|
