Căutări - Însingurări
Noiembrie - o stare poetică prin excelență, contemplativă, la limita dintre splendoare și tern, dintre freamăt și tăcere, dintre vitalitate și amorțire. Îmi pare firescul sfârșitului, lecția despre acceptarea destinului, întoarcerea Persefonei în adânc. Simboliștii se regăseau în spleenu-i imobil, în goliciunea-i deprimantă, în ”langoarea monotonă” ori în ”vânturile rele”, în abolirea oricărei speranțe. ”E tuse, e plânset, e gol… / Și-i frig, și burează.” ”Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit… / Îmi cade vioara și cad ostenit, / Iar toamna, poetă, cântând a murit.” ”E toamnă și de-acuma s-a-nnoptat… / (...) E vânt și-orice speranță e pierdută.” Dacă ar fi să revizitez doar câteva versuri verlainiene sau bacoviene din îndepărtatele lecturi de liceană melancolică. [Și cine ar putea spune că nu sunt cu totul actuale?]
Nu (mai) e așa pentru mine (trist, morbid ori lipsit de speranță), poate pentru că mă aliniez tot mai mult simbolic (nu simbolist) cu un timp ce mi se descoperă fertil, încurajator în esența lui. Momentul benefic al însingurării, al coborârii în sine, al contabilității interioare. Un fel de matematică a memoriei în care îmi așez întâmplările, gândurile, emoțiile, împlinirile sau eșecurile de peste an pe rafturi, asemeni gospodinelor borcanele de dulcețuri și murături. Fac ordine în mine ca într-o grădină, în care strâng frunzele și le ard pe unele sau le las covor protector pe altele. Îmi clădesc lucrurile bune pe stâlpii de susținere ai vieții, îmi scot la purificat în imacularea iernii, a zăpezii, ce mai poate fi salvat și las în bătaia vântului și a ploii ce nu mai e de folos.
Asemeni copacilor rămași doar ramuri, viscere la vedere, nu mai trebuie să mă îngrijesc de veșminte, de decor, de fațade exterioare, nu mai au importanță nici adânciturile, nici ridurile trunchiului, nici asimetriile coroanei, nici impudicele defecte. Retrasă sub scoarță, e timpul ascezei în propria-mi singularitate. Ce caut oare? Puritatea deplinei rugăciuni, mocninde idei creatoare, nemărturisite cuvinte de iubire, seninătatea gândurilor bune, câmpuri înflorite de frumusețe, utopice idealuri? Ce voi găsi de fapt în această cathartică recluziune? Temeri, frustrări, neîncrederi, oboseli, îngrijorări, sentimente negre și nefaste de trimis pe apa sâmbetei, irecuperabile, devastatoare, nedrepte pierderi de plâns. ”Lacustre locuințe!” Dar și pământ ferm, piatră solidă de entuziasm, duioșie, empatie, devotament, solidaritate, iubire. Ce-mi doresc să găsesc? Fără îndoială acel punct de liniște, de pace, în care mi se pot vindeca rănile, în care îmi pot îmbrățișa bucuriile, număra binecuvântările, în care îmi pot reafirma valorile, credințele, speranțele.
Introspecția în sine rămâne însă cea mai importantă. Curajul plonjării în sine, dorința de a-mi cunoaște și recunoaște adevărata natură. Fără această periodică inspecție, fără o onestă re-evaluare a devenirii recente, fără o conștientă muncă de reparație personală devin tot mai vulnerabilă la nebunia vremurilor, la răutatea ori violența lumii. Fără privirea în interior la verticala întăritoare a experienței, a istoriei trăite (sau povestite), fără re-alimentarea rădăcinilor de la sevele virtuților imuabile m-aș rupe sub vânturi, m-aș desțeleni la furtuni. Închid astfel ușa spre afară, închid ochii de bunăvoie, îmi acopăr urechile deliberat să rămân pentru o vreme doar cu ecourile lumii în mine, încercând să-i descifrez noile coduri, să-i dau vălurile tot mai numeroase la o parte, să înțeleg atât cât pot care mai sunt jocurile supraviețuirii și unde mă aflu în toată această poveste a vieții.
M-aș putea oare pierde într-o lume a imaginației mai mult sau mai puțin distorsionată și periculoasă, ori într-o fantasmă idilică din care să nu mai vreau să ies? Aș putea rătăci în însingurarea introvertă, în staza meditativă până la a refuza mai apoi lumea concretă? Pot neglija un asemenea risc? Ce drum ziditor e însă acela în care mi-aș cunoaște răspunsurile la încercări de la bun început? Întâlnirea nemijlocită cu sinele scoate la iveală, fără îndoială slăbiciuni și nesiguranțe, dar fără umila recunoaștere a limitelor, nu ar fi posibilă nici depășirea lor, nici descătușarea de plasele fricii sau resemnării, nici (im)posibilele vise și aspirații.
Am astfel implicit conștiința unei ”călătorii” de scurtă durată, un ”voiaj de întremare”, de răgaz, de suspendare în fața unui ”amurg de toamnă violet”. Un moment în care mă primenesc asemeni copacilor pentru o nouă haină, sperând că există și pentru mine o pristină zăpadă protectoare sub care să-mi pregătesc viitoarea înflorire.
Lăcrămioara Varga Oprea /
Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 11/18/2020 |
Contact: |
|
|
