Despre cartea „Crampeie de viata” a Elenei Buica
Deschizand aceasta carte, o amintire jucausa, un amanunt aparent neinsemnat surprins din viata de zi cu zi ne face cu ochiul si ne imbie sa-l urmam. Pana sa ne dezmeticim bine ne si trezim fascinati, intr-o lume cu talcuri mai adanci decat ne asteptam.
Asa cum insasi autoarea remarca intr-una din fermecatoarele ei relatari, “uneori imagini neiinsemnate in aparenta surprind viata in substanta ei si nu aratarile conventionale, asa cum s-ar parea”. Secretul miraculoasei transformari a cotidianului din efemer catre memorabil consta fara indoiala in rabdarea, simtul ascutit de observatie, umorul sanatos si, nu in ultimul rand, fantezia treaza, calitati cu care Elena Buica jongleaza precum nepotica ei cu piesele de rummy. Asa se face ca, dintr-un caleidoscop multicolor aparent haotic de personaje, amintiri si locuri, intocmai ca-n exemplul jucatorului care castiga partida la final in mod neasteptat, autoarea desprinde cu evidenta usurinta un talc ascuns minunandu-se pana si ea insasi : ”Mi-a venit acum ceva in minte care le-a legat pe toate”.
Va propun un exercitiu de fantezie: luati harta lumii si urmati in gand paralela 44º. Miscati de cateva ori degetul de la Teleorman la Toronto; nu e nevoie sa-l ridicati de pe harta, coincidenta face sa fie practic pe aceeasi linie. Inainte, inapoi, inainte, inapoi...dus-intors, intors-dus, tur-retur, retur-tur. De la o vreme nu mai pare sa conteze care dintre extreme e punctul de pornire si care e sosirea. Se contopesc doua puncte diferite si totusi atat de asemanatoare. Prin suprapunerea lor, bineinteles in planul fanteziei, descoperiti un destin juxtapus. Felicitari, tocmai ati descoperit locul geografic al trairilor descrise cu vadita gratie in cartea de fata!
Odata in plus se confirma teoria potrivit careia viata poate crea surprize care depasesc limitele fanteziei. Pentru ca pare aproape neverosimil dar este adevarat: la 70 de ani, la scurt timp dupa stramutarea din Romania in Canada, Doamna Elena Buica, profesoara de Limba si Literatura Romana nascuta in judetul Teleorman, posesoare si depozitara a unui imens tezaur de amintiri dintr-o Romanie proprie bunicilor nostri, imbinat cu experiente occidentale atat de moderne incat multi dintre noi
s-ar putea sa nu apucam sa le cunoastem in viata pe care o mai avem, se incumeta sa-si faca debutul literar. Ati citit bine: peste 70 de ani si debut literar, corect! Pana si atat ajunge ca indemn de luare aminte la cartea de fata; va asigur ca nu e o carte de ignorat!
In primimele doua capitole, „Flori tarzii” si „Prin sita vremii”, ca intr-un adevarat album de suflet, autoarea reinvie icoane ale locurilor si oamenilor, la care departarea si dorul de ce era „al ei”, aduce un spor de frumusete. Ca-n niste tablouri de altadata apar oamenii simpli si buni de la tara, multi din ei ramasi ca in timpurile stravechi invaluiti in aura intelepciunii, a bunului simt, a simplitatii si curateniei sufletesti contopindu-se cu natura. Cu luciditate evita idealizarea si capcanele nostalgiei, ingradind idilicul vietii de altadata de la tara prin contrapuncte din viata atat de diferita si de interesanta a continentului american: „Visez si acum frumoase imagini din fericita mea copilarie, imagini ce-mi par gradini pline cu trandafiri, dar nu mai uit ca si trandafirii au spini”.
Asa se face ca descoperim cu surpriza paralele intre Romania si Canada (paralela 44º, oare?), spre exemplu intre munca voluntara in vremea comunistilor si cea cu adevarat voluntara (benevola) din Canada zilelor noastre. Suntem liberi sa comparam seriozitatea cu care se desfasoara o inmormantare demna in Toronto, pe de-o parte si fastul ritualului de „mers cu darul” la nasi in Teleorman sau alaiul lautarilor din Alexandria la Sarbatorile rurale, pe de alta parte. Cata usurare sa citim in fine descrierea curata, sincera, fara zorzoane si exagerari a vietii in forma ei pura, nu asa cum ni se prezenta pana de curand, in costum popular impecabil, cu paine si sare pe un stergar aseptic, oferit spre aplauze tribunei oficiale de catre o fruntasa in intrecerea socialista cu dantura proaspat inspectata de medici! Din prima clipa simtim simpatie fata de lautarii „imbracati frumos, nu chiar cu fracuri, dar in costume negre” (...) care „luau banii cu un gest plin de demnitate. Nu ii numarau, nu se aplecau umil multumind si zambind slugarnic” si aflam amanunte curioase in grai local si cu regionalisme pline de culoare, precum «"ciumberul", basmaua neagra cu care fina isi imbrobodea capul, cu legatura "in floare", o anume intorsatura facuta in partea stanga a capului, semn ca era maritata».
Nu de putine ori, autoarea revine cu placere la fondul vechi, arhaic, al modului de viata al taranilor nostri insa la fel de bine surprinde si absurdul multor situatii din vremea cand „dupa mult timp de stat la cozi, abia primeai doi pui mici si vineti pe care lumea ii poreclise, nu stiu de ce, «fratii Petreus»”. In buna traditie romaneasca a hazului de necaz ne releva detalii deloc umoristice dintr-o etapa a istoriei noastre pe care mai degraba am prefera s-o uitam si reuseste sa le invaluiasca pana si pe ele intr-o aura de hilar salutabil, tamaduitor de rani. Apoi ne poarta spre nord, catre Ardeal, mai inapoi in istorie, pe vremea razboiului, cand tobosarul („dobalasul”) satului aducea zilnic la cunostinta satenilor numarul rusilor doborati de vitejii nostri, dar se opunea cu tarie sa mentioneze cati romani au cazut in acelasi timp, pentru ca: ”asta spune dobalasul rusilor”. Si cum sa nu razi cand citesti de apucaturile dragalase ale satenilor de a-si boteza vitele cu nume de oameni „pe care ii au ei la inima”, obicei care a dat nastere in satul uceniciei tinerei profesoare unei intregi generatii de vaci purtand numele Dumneaei?!
Apoi iar ne poarta pasii spre Canada secolului XXI si ne intrebam alaturi de autoare „cum sa ii aduci pe toti in aceeasi hora cand pasii lor sunt diferiti?”. Cum bine recunoaste chiar Dumneaei, desi poarta in carnea si in sangele sau tara in care s-a nascut, nu se poate opri sa nu se minuneze in fata diferentelor de mentalitate si obiceiuri fata de patria adoptiva.
Povestirea „Onestitate” care incepe cu propozitia „Zilele trecute mi-am pierdut portmoneul” ar fi putut sfarsi odata cu insasi propozitia de inceput, in anumite circumstante, intr-o tara mai putin rasfatata de soarta, nu neaparat doar Romania. Finalul ei fericit e prilej de admiratie si luare aminte la pilde pe care le preluam fara false pudori, „lectia demnitatii, a onestitatii, a lucrului bine facut”.
Comparatia dintre sistemele de invatamant din cele doua tari zgarie putin la temelia mitului invatamantului perfect, cu care ne-am obisnuit sa ne mandrim orgoliosi. In Canada, pedeapsa cu datul afara de la orele de curs ar fi grav sanctionata. Nu exista programe scolare nu exista „profesori de serviciu” care sa supravegheze copiii, impiedicandu-i sa nu se incaiere. Pentru o clipa, bunica si nepotica schimba rolurile si autoarea admite fara sovaiala ca pana si la varste inaintate se poate invata ceva nou, ramanand ganditoare si fara replica: “Daca ei au o problema, se duc afara si se bat”.”Si voi ce faceti?” “Noi avem voie sa ne uitam la ei”. Situatia data, la prima vedere neverosimila pentru o profesoara cu atata experienta contrarie, in loc sa trezeasca dezaprobarea, indeamna la reflectie. Jos palaria fata de o astfel de vedere deschisa. O lectie de deschidere mentala pentru multi dintre noi!
Cu atat mai sugestive vin prin comparatie amintirile din epoca alfabetizarii, ca un contrapunct din alta lume si iar pare de necrezut ca una si aceeasi persoana a putut avea soarta de a protagoniza in ambele lumi.
Zapacita dupa asa calatorie aventuroasa prin timp si pe glob, imi vine sa parafrazez la sfarsitul acestor doua capitole pe unul din personajele cartii: „A zis de bine? A zis de rau?” si constat cu bucurie ca detaluil acesta nu mai e relevant. Odata cu incheierea capitolului ma napadeste o singura dorinta apriga: mai vreau!
Gratie limbajului curgator, aproape ca nu bagam de seama cum in urmatorul capitol, „La drum!”, deplaseaza centrul de greutate al excursiei literare, de la timp la spatiu. Reflectiile despre trecut din primul capitol lasa loc relatarilor din prezent si ne poarta pasii spre destinatii exotice precum insulele Hawaii, Florida sau Republica Dominicana. In deja familiarul stil plin de dinamism, sub forma dialogului cu cititorul, autoarea ne plimba pe trasee nu intotdeauna specifice turismului in sens traditional, relevanad adeseori detalii inedite. Ochiul scotocitor neobosit „fotografiaza” si trece prin filtrul umorului diverse episoade care unui observator mai putin interesat i-ar fi scapat fara doar si poate. Universul bizar al vietii si naturii din Hawaii, acolo unde aproape ca se poate observa cu ochiul liber cum se naste natura din solul vulcanic cu aspect neprietenos, aproape selenar, alterneaza cu frumusetea locurilor din Republica Dominicana, unde locuitorii amintesc prin stilul de viata lipsit de incorsetari marunte de viata de la sate din Romania de acum o suta de ani. Pe cat de fireasca si nestingerita ne apare scurta sueta dntre doua culori ale semaforului in orasul Porto Plata intre un politist si un motociclist, insotita de plimbarea unei sticle de bere de la o gura la alta, pe atat de interesanta se desprinde descrierea vietii americanilor la aproape un an dupa atacul din 11 septembrie. Doua situatii complet diferite in doua extreme ale lumii se dovedesc a fi in esenta frapant de asemanatoaree, ambele fiind lastarii uneia si aceleiasi radacini: manifestari ale solidaritatii intre oameni. Dar las cititorul sa guste din frumusetea acestor descrieri, fara sa-i fur placerea dezvaluirilor inedite.
Un capitol include prezentari ale scriitorilor romani concepute intr-un stil mai alert si mai atragator decat ne-am obisnuit sa le gasim in literatura de specialitate de pana acum. Intr-o maniera fermecatoare, prin stilul viu, presarat cu detalii necunoscute pana azi despre viata unora dintre scriitori, autoarea vine prompt in intampinarea nevoii de a face cunoscut numele unora din autorii talentati ascunsi timp de decenii publicului larg in urma persecutiilor din perioada proletcultismului. Un pios gest de indreptare a istoriei, tarziu ce-i drept dar nu inutil. Nume cunoscute fiecaruia precum George Cosbuc, Lucian Blaga, Alexandru Macedonski se invecineaza firesc cu altele care ne surprind adesea si ne fac sa ne intrebam cum de nu i-am cunoscut mai bine pana acum: Radu Gyr, Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Stefan Octavian Iosif, Otilia Cazimir sau reputatul critic literar Septimiu Bucur, pentru care autoarea simte o adanca pretuire, avand nesperata ocazie de a-l fi cunoscut prin intermediul fratelui sau. Contrar modei analizelor aride, in limbaj rigid, de lemn, Doamna Elena Buica opteaza pentru prezentari pline de caldura care ne tin viu interesul prin aspectele inedite presarate din loc in loc. Transpare prin fiecare rand asternut cu atata caldura pe hartie dascalul cu dragoste pentru profesia lui, apostol, pastrator si multiplicator evlavios al valorilor literare autentice.
De ce sa nu recunoastem ca, odata ce am trecut de bancile scolii, putini dintre noi mai apuca sa ia contact cu atat de dragalasele poezii ale Otiliei Cazimir sau cu superbele versuri cosbuciene din cantecelor copilariei noastre? Cu atat mai mare mi-a fost entuziasmul la regasirea unor pasaje care mi-au umplut inima de nostalgie si m-au bucurat de parca m-as fi intalnit cu un prieten drag de mult uitat. Cine ar fi crezut ca dupa atatea decenii, doar vederea unui vers poate trezi intacta amintirea intregii strofe din continuare, intr-o vreme cand memoria imi joaca feste facandu-ma sa uit uneori propriul numar de telefon de pe-o zi pe alta? Cu alti ochi o pot privi acum pe Veronica Micle prin prisma propriilor ei scrieri; nu ca inainte, doar pe post de muza eminesciana. Pe Macedonski il inteleg mai bine; despre destinul tragic care ii uneste pe Dimitrie Anghel si pe Stefan Octavian Iosif n-am avut deloc cunostinta iar Lucian Blaga m-a rascolit parca acum mai tare decat la teribil de sensibila varsta a anilor de liceu...
Ca fiica de profesori de limba si literatura romana, crescuta in climatul aplecarii pline de respect asupra artei cuvantului maiastru, am primit prezentarile scriitorilor romani ca pe adevarate bai de lumina si caldura si imi imaginez ca la fel va fi lectura pentru toti cei care au deschis aceasta carte.
Interesant este si ultimul capitol care cuprinde „Manifestari aristice ale romanilor canadieni”, Cenaclurile literare de la „Obsevatorul”, Corul „Armonia”, artistii plastici Helen Belt, Olga-Olimpia Adam si Ioan Horea, precul si aspecte de la scoala de limba engleza pentru emigranti. Poate ca la deschiderea volumului de fata ati incruntat putin sprancenele intrebandu-va nedumeriti ce pot avea in comun aceste capitole cu tematica atat de diferita, scrise in stiluri atat de distincte. Sunt sigura ca alta va fi parerea dupa ce ati parcurs intreaga carte si fara indoiala veti deslusi cu usurinta „firul de suflet” care le leaga. Parafrazand minunatul vers modern „cu mine se intampla ceva/ o viata de om” imi vine in minte ca avem aici de-a face cu ceva asemanator, cu cartea aceasta se intampla ceva: o viata de om. Fara ostentatie dar si fara umilinta, pastrand ponderea intre respectul pentru adevar si pentru scrierile literare de valoare, pe de-o parte si dorinta de a impartasi din preaplinul experientei proprii, pe de alta parte, fara inutile artificii artistice „ce din coada au sa sune” Doamna de Litere Elena Buica cuteaza sa se propuna pe sine insasi in forma nefalsificata intre copertile acestei carti. Conturul unei vietii pline de deveniri si de neprevazut si portretul unui om complet, destinul unei mame si profesoare talentate, pasionate, al unei bunici lucide, al unei constiinte mereu pregatite sa-si puna intrebari si sa caute raspunsuri nu puteau gasi o forma mai fericita de a se prezenta decat tocmai prin atat de bogatul continut al acestui volum. Un mijloc ideal de a defini intr-o masura cat mai apropiata de adevar multiplele fatete valoroase ale inconfundabilei personalitati a autoarei.
|
Dr.Gabriela Calutiu-Sonnenberg- Spania 5/13/2005 |
Contact: |
|
|
