Teopoesis
• La început a fost Cuvântul. Lumina și întunericul erau încă amestecate, pluteau împreună prin haos. Deodată a trecut duhul cu aripile sale ca un înger și a separat lumina de întuneric. Duhul plutea între ființă și neființă, dizlocând cu vibrațiile aripilor sale undele crepusculare. Și a privit Dumnezeu la creația sa ca în apa unei fântâni și a văzut că lumina nu poate fi despărțită deocamdată de tot de întuneric, că lumina devine vizibilă doar în întuneric. Și atunci a lăsat să se contureze umbrele, norii, formele în continuă mișcare, cerul și pământul, apa și focul, ființele și lucrurile, lumea văzută și cea nevăzută. Și apoi, ca pe o părere de pe urmă, a creat Dumnezeu și omul, animalul vorbitor, homo loquax, să vadă, să perceapă și să priceapă lumea din jur și să le dea la toate nume prin harul și darul imaginației poetice.
• Teopoesis este cunoașterea sensibilă de către om a lumii prin intermediul intuiției, imaginației și al creativității poetice. Teologia sensibilă și estetică, teopoetică, sensibilitatea înțelegătoare, “poesis”, nu se ocupă de cunoașterea adevărului rațional, logic, obiectiv. Ci prin inteligenţă sensibilă și limbaj metaforic, încearcă să se apropie de tainele cuvântului revelat, să pătrundă în întunericul intuitiv, preconceptual, paralogic al conștiinței. Candela de lumină a cuvintelor poetice, a teopoeziei, se aprinde numai după ce intelectul a trecut de vămile conceptuale ale raționalizării, de la literă la spirit, de la gândirea teologică, filozofică și științifică la revelație.
• Spectrul și viziunea teopoetică nu sunt raționale, dar nici iraționale, sunt mai degrabă non-raționale. Nu sunt forme statice, definitive, ci sunt mai degrabă procese intuitive, schimbare, devenire, precum un fluviu mai limpede sau mai tulbure care în trecerea spre nemărginirea oceanului adună aluviuni de pe cele două maluri ale albiei prin care trece, al raționalității și al sensibilității, și le decantează, le așteaptă până se limpezesc în mintea și inima poetului, în conștientul și inconştientul acestuia.
• Trăirea religioasă, percepția teofaniei, a epifaniei, cunoașterea teo-ontologică și onto-teologică, intuiția spirituală nu pot fi exprimate și împărtășite altfel decât prin intermediul limbajului poetic. Poeticul nu este tot una cu poiesis, cu theosis, cu procesul îndumnezeirii ființei prin har. Dar poeticul face vizibilă și inteligibilă revelația, taina nepătrunsului. Fără acest dar al înțelegerii și al exprimării poetice ne putem lesne rătăci printre raționalizări excesive și prin labirinturile peșterii platonice, nu mai reușim lesne să ieșim la lumina zilei să facem cunoscut şi semenilor viziunea mirifică și beatifică a lumii, calea liberei cugetări.
• Acolo unde izvoarele teopoetice creative seacă, unde visul a dispărut, sufletele omenești precum turmele însetate părăsesc ținutul și pornesc în căutare de noi izvoare care să le potolească setea de cunoaștere sensibilă. De multe ori însă sufletele sunt nevoite să traverseze deșerturi fără apă, fără să dea de oazele sperate și imaginate. Dar visul și speranța nu se termină niciodată. Continuă până dincolo de viață și de moarte, în transcendență.
• Animalele simt, visează, comunică, poate chiar gândesc în felul lor, dar nu par a fi însetate de lumina divină, nici nu intră în starea de neliniște metafizică, nu sunt oricum preocupate să descopere harul și să aibă viziunea gloriei divine. Omul, preistoric și cel istoric, însă au intuit și simțit totdeauna că există ceva sacru, ceva nelumesc în om și în natură, în transcendență. Chiar atunci când omul nu a reușit să raționalizeze, să gândească, să conceptualizeze și să analizeze realitatea prin spectre și dioptrii abstracte și obiective, să gândească filozofic ori științific, omul a intuit și a văzut divinul din lucruri, din natură și din sine, din obiectele de cult religios pe care le-a venerat de multe ori până la idolatrizare. Omul sensibil însă a visat și a gândit din totdeauna religios și poetic.
• Religia s-a folosit de artă și de poezie ca de o fundaţie arhetipală, ca de schele de pe care să-și proiecteze și să-și înalțe suprastructura, cultul, riturile și ritualurile sacre. Prin spontaneitatea creativă, exaltarea poetică, prin viziunea spirituală asupra lumii și mai ales prin transcendența acestora, cultul religious a dat naștere la cultura sacră, iar cultura sacră a devenit existență în duhul binelui, al adevărului și al frumosului. În procesul de creare și de transmitere a valorilor spirituale, estetice și morale ale culturii, arta și poezia au fost la rândul lor inspirate și transfigurate de spiritul religios. Energiile spirituale s-au întrupat în obiect artistic, în viziune poetică, invizibilul devenind vizibil.
• Nu există frumos fără de o anumită sensibilitate mistică și poetică, fără ochiul minții și al inimii deschis și pregătit să vadă lumina, să-i intuiască farmecul. Frumosul este rezonanţa, reverberația din adâncul lăuntric a gloriei divine ascunsă după norii necunoscutului, în întunericul ființei și al conștiinței, dar care iese din când în când la suprafață să lumineze inima omului, să fie perceput prin harul şi inteligenţa sensibilă care sălăşluiesc în om.
• Ceea ce înnobilează caracterul moral, esența ființei, existența întru Ființă, este redescoperirea frumosului din om și natură, și înainte de toate inteligența sensibilă, Logosul, care a creat și omul și natura, frumosul moral și spiritual. Frumosul estetic nu este totuna cu frumosul moral și sublimul divin. Între frumos și legile morale există însă punți de legătură. Azimutul axiologic divin se extinde deopotrivă peste oceanul neliniștit al vieții omenești și al imaginației poetice.
• Arta are un rol moral și moralizator dar numai în măsura în care descoperind valorile estetice, sublimul, devenim mai conștienți și mai liberi spiritual depășind cercul îngust al intereselor meschine, dependența și venerația idolatră a bunurilor materiale și a celor intelectuale, a cunoștințele utile și inutile, de care avem sau nu avem neapărat nevoie și care în ultimă instanță nu ne satisfac sufletește și spiritual ci devin de multe ori o povară în plus, un samar greu de cărat în pelerinajul nostru sufletesc prin pustiul existenței întru desăvârșire.
• Daimonul estetic însăși poate fi o ispită demonică, un păcat al mândriei, atunci când artistul sau poetul se consideră pe ei înșiși demiurgi, surse ale frumosului poetic, ale inspirației creatoare, ale harului divin. Creativitatea omenească este o manifestare și un efect al luminii incoate care i se revelează poetului, creatorului de frumos, gânditorului filozof și cercetătorului științific. Creatorii din toate domeniile cunoașterii obiective și sensibile, au darul intuiției, capacitatea de a vedea, de a avea viziunea străfulgerărilor care care le luminează la un moment dat noaptea ființei și a conștiinței. Harul lucrează și prin om, dar omul nu este sursa harului care li s-a dăruit.
• Impulsul creativ își are rădăcina în grundul divin. Înclinația, predispoziția creativă, capacitatea intelectuală, senzorială și rațională, intuiția și sensibilitatea estetică sunt ale artistului sau ale poetului care au fost binecuvântați cu darul și voința de a le cultiva, de a pregăti terenul, de a alege sămânța acelor flori ale spiritului care ne încântă simțurile estetice și ne fascinează mistic prin frumusețe. Dar ploaia de har vine totdeauna de sus.
• Lumea fenomenală, lucrurile și ființele, cele văzute și nevăzute, sunt legate și organizate într-o ordine coerentă care în ultimă instanță face sens. Numai gândurile, ideile, sentimentele și visele omenești par de multe ori a fi dezorganizate și lipsite de sens. Cuvintele îl ajută pe om să-și organizeze haosul din sine, să creeze o lume lăuntrică sensibilă și rațională. Cuvintele poetice, teopoesis, îl ajută pe om să vadă că universul său lăuntric, ființa și lumea fenomenală în care trăiește și din care este parte intrinsecă sunt frumoase, sunt o reflecție a ordinii și a gloriei divine.
• Viziunea gloriei divine este posibilă, devine vizibilă fie şi ca prin ceaţă ori oglindă afumată, prin hierofanii, revelații, limbaj poetic, simboluri și metafore. Ceea ce era tainic şi nebănuit devine viziune, realitate şi logică poetică. Harul divin se manifestă estetic în existența și conștiința poetului în chip de cuvinte, de imagini arhetipale, de metafore, în epifanii și viziuni extatice, în teofanii, în teopoezie.
Marin Mihalache
Chicago, USA
|
Marin Mihalache / Chicago 11/15/2020 |
Contact: |
|
|
