Vechimea Mioriței iese din ceață
Unii cercetători au afirmat că Miorița e veche de doar câteva secole, iar alții că a fost creată pe vremea dacilor, dar nu au venit cu dovezi sau argumente. Miron Scorobete este primul care prezintă dovezi, ce atestă, prin metoda comparativă, că Miorița exista în secolul întâi î.Hr. și că poate fi cu mult mai veche, din vremurile preistorice.
(Victor Ravini)
Deși e considerată emblema spirituală a poporului român, deși toate somitățile condeiului au scris despre ea, vechimea Mioriței a rămas ascunsă în ceață. Culeasă de Alecu Russo și publicată de Vasile Alecsandri la mijlocul secolului XIX, despre ea nu s-a putut spune cu certitudine decât că e mult mai veche. Dar cât de veche?
Fără a putea da răspunsul exact la această întrebare esențială, noi putem doar dovedi că în secolul I î.H. ea exista, aceasta nefiind, totuși, data creării ei, dată ce cu siguranță se situează mult mai adânc în timp.
Pentru a fi însă înțeleși în demonstrația pe care o facem, va fi nevoie să explicăm niște termeni tehnici din domeniul păstoritului, termeni necunoscuți nici de cititori și nici de exegeți.
Eu pe acest teren am un privilegiu-unicat: toți cercetătorii sublimei balade sunt colegi de breaslă cu Russo și Alecsandri, intelectuali, scriitori, folcloriști; eu sunt singurul cercetător care a fost coleg de breaslă cu mândrul ciobănel. Eu chiar am păscut oile (ciobanul din fotografie sunt eu). Măcar la acest nivel, cel mai de jos, cel concret, știu așadar despre ce vorbesc. Pentru că una e să fi coborât la vale zi de zi pe-un picior de plai în mijlocul turmei de miei și cu totul altceva să zărești piciorul de plai din goana mașinii, să-l admiri în pliantele turistice și să vorbești despre el după lecturi, ca despre Groenlanda sau Tahiti.
Toată lumea vorbește despre Miorița fără să știe exact ce e aceea mioară. Mioară nu e sinonimul lui oaie, așa cum îndeobște se interpretează, ci termenul denumește o vârstă precisă a oii. Fiica oii până la un an e mială, ceea ce ar corespunde la om cu copilă. De la un an la doi, ea e noatenă, corespondentul pentru adolescentă. De la doi la trei ani, vârsta la care devine aptă pentru reproducere, e mioară, adică tânără. La patru ani e strămioară, în toiul vârstei, pentru ca de la cinci ani să fie oaie bătrână.
În vechime, mioara avea o semnificație aparte. Dintre oi, numai ea era eximia, aleasă pentru jertfă, consacrată. Termenul eximius la sacrificii nu este un έπίθετον (epitet) poetic, ci un termen sacerdotal, simte nevoia să precizeze Macrobius. [
] se numesc «hostiae eximiae» acelea (dintre animale) care destinate jertfirii sunt scoase din turmă
(Saturnalia, p.156).
Vergiliu în Eneida pomenește în repetate rânduri despre jertfe, specificând de fiecare dată că e vorba de mioare (oi de doi ani), eximiae, alese: Ea jertfește, după datină, oi de doi ani (mioare), alese (Eneida, IV, 57), Ar fi mai nimerit să se jertfească acum [
] tot atâtea oi de doi ani (mioare) (Eneida, VI, 38-39), Ea înjunghie, după datină, oi de doi ani (mioare), alese (Eneida, VIII, 544), La început, merg la temple și-și cată pe lângă altare/Pacea, la zei: aduc jertfe cu bine alese mioare/După obicei
(Eneida, IV, 93).
Nimeni, nici traducătorii, nici exegeții, nu dau vreo atenție acelei precizări, de doi ani, luând-o ca pe o expresie oarecare, fără importanță, când ea, tocmai prin repetiție, prin prezența ei obligatorie când e vorba de jertfirea unei oi, ar trebui să dea de gândit. Iar ea asta face: precizarea că e vorba de mioară exclusiv și nicidecum de o oaie de altă vârstă.
Nu vom face eroarea de a susține că genialul poet se referă la balada noastră, dar vom afirma cu toată convingerea că Miorița nu a apărut prin evul mediu când nu se mai aduceau jertfe iar termenul mioară devenise unul comun, ci ea exista pe timpul lui Vergiliu când termenul, cum explica Macrobius, era termen sacerdotal.
Deși sensul de eximia, aleasă pentru jertfă, atribuit mioarei, s-a pierdut, prezența numai a ei în toate variantele și nu a unei oi de altă vârstă, a mielului creștin, bunăoară, indică fără putință de tăgadă vechimea poemei, acum două mii de ani, în epoca lui Vergiliu evident, dar cu siguranță mult mai adânc în timp, în plină mitologie preistorică.
Prezența mioarei în Miorița nu e întâmplătoare. Prezența tocmai a ei, care e eximia, aleasă pentru jertfă, vrea să arate că în sublima poemă nu e vorba de un omor odios dar comun, de o crimă, ci de o jertfă. Numai că aici jertfa e ridicată pe treapta superioară: nu se mai jertfește mioara, oaia de doi ani, ci păstorul. Iar un asemenea preț are o cu totul altă miză decât cea vizată de jertfele obișnuite, cu efecte restrânse la cercul unui individ sau unei colectivități cetate, trib, popor; jertfa de acest nivel are un efect ontologic. E prefigurarea jertfei hristice: El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, [
] căci El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine insuși (Evrei 7,27).
Cele spuse mai înainte ne invită să extindem meditația și asupra spațiului care a fost denumit cu un adjectiv derivat de la mioriță. Spațiul mioritic, ținând seama de precizările anterioare, trebuie să-l vedem nu prozaic sau chiar, cum se întâmplă frecvent, peiorativ, ciobănesc, primitiv, ci ca pe un topos eximius, ales; ales însă sacerdotal, pentru jertfă.
|
Miron Scorobete 11/12/2020 |
Contact: |
|
|
