Ecouri ale celui de al doilea razboi mondial
Mult am stat pe ganduri dupa ce am legat vorba cu mai multi batrani ai satului in care m-am nascut, Tiganesti din judetul Teleorman. Ma intorsesem la vatra strabuna simtind ca sunt datoare catre inaintasii mei sa scriu ceva despre ei. Incercam sa ma documentez in vederea intocmirii unei monografii si faceam vizite celor care sunt un depozitar de amintiri, adevarate izvoare pentru infaptuirea cartii ce-o proiectasem.
Ma duceam in vizite avand in minte un plan, o anume viziune si o anume stare de spirit si de cele mai multe ori veneam cu ele rasturnate.
Notasem mai multe date despre obiceiuri si traditii, despre eroismul celor care au luptat pe front, despre colectivizare, despre activitatile culturale ale intelectualilor din Tiganesti si multe altele. Socoteam ca am destule date despre cei care au luptat pe front. Distinsul profesor de istorie din Tiganesti Florian Cremenaru, isi sustinuse examenul de profesor gradul I cu o lucrare monografica despre Tiganesti si mi-a oferit si mie destule date despre acest aspect. Cu ce mai stiam si eu de la tata si din alte surse, ma declaram multumita. Acum ma interesau alte date pe care sa le trec in monografie. Batranii pe care ii consultam erau din generatia care luptase pe front. Stand de vorba cu ei si intrebandu-i de una de alta, se cufundau in zarea indepartata a anilor trecuti si incepeau sa imi raspunda intrebarilor. Dar cum povesteau cu toata trairea sufleteasca, faceau ce faceau si lunecau mereu spre amintirile de pe front. Cu rabdare ii ascultam si incercam iarasi sa ii aduc la ceea ce ma interesa pe mine. Cum-necum, iarasi alunecau spre intamplarile din razboi.
- Cum a fost cu colectivizarea in Tiganesti? intrebam eu.
- A fost rau, fiindca noi ne-am opus si intr-o noapte in februarie 1960, cand am stiut ca se strange surubul, vreo 30 de insi am fugit noaptea peste Vedea si cand am fost urmariti de securisti inarmati, am fugit cu totii in sat trecand Vedea cu apa pana la gat. A fost rau ca era tare frig si erau sloiuri de gheata. Ce zile am trait atunci… fereasca Dumnezeu… Multi s-au imbolnavit. Atat a fost de rau ca atunci cand am fost pe front, cand ne-a respins la Cotul Donului si regimentul nostru s-a retras. Am mers o zi si o noapte pe jos, fara mancare si fara apa, uzi pana la piele… si amintirile de pe front continuau, iar evenimentele se desfasurau ca sub ochii nostri.
Imi trebuia rabdare si o oarecare dibacie ca sa pot discuta cu ei si alte subiecte.
- Cum a murit preotul Alexandru Delcea ? incercam eu sa ii mai aduc la problemele care ma interesau..
- L-a lovit buldozerul in ziua de Sfanta Maria, 1987. S-a asezat in fata buldozerului ca sa nu darame biserica Sf. Vineri din Bucuresti. Comunistii de la noi din tara au facut dupa modelul comunistilor din Rusia. Ca eu, daca am luptat pe frontul rusesc am vazut cum e acolo…” Si iarasi aluneca discutia despre amintirile din razboi.
- Dar despre… si iarasi incercam sa ma informez despre altceva, iti mai amintesti cum a fost?
- Am mai uitat. Era bine sa fi notat si eu asa cum a facut unul de la noi de ii zicea Ion V. Andrei Ciuperca. Asta a notat in fiecare zi ce a vazut pe front, de la incorporare de pe data de 15 februarie 1941 si pana la lasarea la vatra, in 30 mai 1945 si le-a publicat “Amintiri din campania razboiului din 1941-1945”. Scria acolo si despre mine, ca m-am intalnit cu el si pe frontul din Rusia si pe frontul din muntii Tatra… Si de aici incepeau iarasi povestirile de pe front.
Si in timp ce ei isi depanau amintirile atat de vii din timpul razboiului, chiar daca trecuse mai bine de o jumatate de secol, eu ma gandeam: “cat de seci si pline de nimicnicie par acele date statistice pe care le notasem despre cei ce au luptat in razboi, pe langa trairea acelor evenimente care i-au marcat pana la sfarsitul zilelor lor”. Ma rusinam cat sunt de goale de simtire acele insemnari pe care le facusem cam de felul acesta: “ Tiganestiul, in prima parte a razboiului, a trimis la pe front 1.100 de barbati din care multi nu s-au mai intors“.
- Unii nu s-au mai intors, dar noi cei care care ne-am intors, la ce ne-am
intors? Ne-am bucurat ca am ramas in viata, dar ce viata a fost pe noi? Ce ne-a adus sfarsitul razboiului? Ca noi am luptat… si iarasi se ducea cu gandul pe front in timp ce eu ma gandeam la cat de nedreapta a fost soarta cu acesti eroi, oameni care au luptat cu tot sufletul lor pentru patrie, fiind atat de mandri de faptele lor vitejie. Cu o uluitoare indrazneala unica in istoria omenirii, comunistii au etichetat criminali pe cei care participasera la razboiul contra Rusiei sovietice, iar valorile morale pentru care ei luptasera au fost rasturnate, umilite si injosite impreuna cu acesti eroi. Trebuia sa laudam numai faptele de vitejie ale “armatei rosii eliberatoare” care ne dadea in suflet fiori de gheata numai cand o pomeneam. S-a incercat chiar distrugerea fibrei noastre nationale. Nu mai aveai voie nici sa canti cantece patriotice, caci tebuia sa preamaresti URSS-ul la fiecare deschidere a gurii.
De la o vreme am intrebat:
- Despre grozaviile razboiului imi vorbiti cu multa inflacarare, de ce nu vreti sa imi vorbiti tot atat de deschis si de celelalte grozavii pe care le-ati indurat dupa razboi, in timpul comunismului, caci acestea nu au fost mai prejos decat cele de pe front.
- Doama draga, eu am sa va spun, mi s-a adresat unul dintre ei. Cand noi luptam pe front, am avut mandria noastra de luptatori si multi au venit acasa cu decoratii pentru care oamenii le-au dat cinstire pana au venit comunistii. Dar dupa ce am venit de pe front, ne-am bucurat ca scapasem de moarte, dar cum spune o vorba din batrani, am scapat se dracu, dar am dat de taica-sau. Cand au pus comunistii stapanire pe noi, cu ajutorul securitatii, parca am cazut sub coltii unei fiare si sfasierile ei inca le simtim si acum, fiindca multe lucruri nu s-au mai indreptat. Aia care ne-au facut atata rau, fie ca au murit de batranete, in liniste si pace in sanul familiilor lor, fie ca au pus mana pe averea tarii, iar pe noi ne calca in picioare. Ranile comunismului nu s-au vindecat inca si cand vorbim despre el, parca rasucim cutitul cand inca mai curge sange. Dar despre faptele de razboi cum sa nu vorbim, alea au fost fapte de eroi… Apoi dupa o pauza… cum sa imi placa sa vorbesc cand am fost umiliti si sufletul nostru schingiuit. Multi oameni din sat au facut inchisori. Eu am apucat sa ma intorc, dar la multi, pe acolo le-au ramas oasele. Asa a fost si domnul invatator Theodor Mandroceanu, l-a bagat la inchisoare pentru ca a luat apararea taranilor care nu au putut sa-si predea cotele obligatorii. Si a murit dupa un an in inchisoare la Turnu Magurele, in 1947. A dat ordin sa il aresteze un ofiter de securitate care era chiar de la noi din sat, care se daduse cu comunistii, ii zicea Vasile Licsa. Dupa ce au bagat la inchisoare pe multi ofiteri eroi care au luptat pe frontul rusesc, iar pe alti ofiteri i-au dat afara din armata, comunistii si-au facut ofiteri ‘pe puncte’ din cei care s-au dat cu comunistii si care cei mai multi din ei nu au fost oameni de nici o isprava mai inainte. Si de la ei si de la altii ca ei, cate alte nenorociri nu au patimit oamenii din satul nostru! Ni s-a schimbat viata si n-am mai putut trai dupa legile noastre strabune. Ne prigonea si pentru ca ne duceam la biserica. Cum sa imi placa sa vorbesc despre asemenea vremuri! Despre razboi, pot sa va mai povestesc multe daca ma ascultati, acolo am fost noi oameni adevarati…
Si in timp ce ei povesteau cu licarul lumini in ochi si in suflet, ca niste fulgerari, mie imi treceau prin minte alte povestiri auzite de la tatal meu sau alti combatanti, dar acum ele se inchegau altfel si incepeau sa-si desluseasca alte intelesuri cu mult mai adanci.
|
Elena Buica- Pickering 5/12/2005 |
Contact: |
|
|
