Un filantrop și patriot autentic - Emanuil Gojdu
2020 a fost declarat de către Patriarhia Română anul comemorativ al filantropilor ortodocși români de pe tot cuprinsul înaltului for bisericesc ortodox român. A fost/este o inițiativă lăudabilă de dreapta cinstire a filontropilor români din toate timpurile (mai puțin din timpurile noastre) care, în spiritul creștinismului, au făcut pentru semenii lor fapte bune îndrăgite de Domnul.
Între aceștia, Emanuil Gojdu este un nume ce trebuie rostit cu pioșenie pentru întreaga sa activitate și mai ales pentru mecenatul său, așa cum a fost evocat în ziarul „Lumina” de preot academician Mircea Păcuraru și alți condeieri. El face parte din marea familie a aromânilor, despre care Petre Țuțea spunea că ei nu-s români, ci superromâni, aromâna sau macedoromâna fiind un dialect al limbii române. Familia Gojdu își are sorgintea în vestitul oraș sud-dunărean Moscopole, care a emigrat spre sfârșitul secolului 1l 18-lea spre Polonia, o ramură a neamului Gojdu stabilindu-se în părțile bihorene.
Emanuil Gojdu s-a născut la Oradea, la 9/21 februarie 1802, din părinți: Ana, născută Poinar și negustorul Atanasie Popovici Gojdu, alături de alți cinci frați. În Oradea și-a petrecut copilăria, a urmat cursurile școlii primare ortodoxe românești, gimnaziul și primul an al Academiei de Drept din Oradea (1820-1821), continuată la Bratislava, pe care o absolvă în 1824, la 22 de ani. Tânăr avocat, se angajează la biroul avocatului sârb din Pesta, Mihai Vitcovici. Este perioada când îl cunoaște pe studentul în drept Anastasie Șaguna (viitorul celebru mitropolit Andrei Șaguna) în casa unchiului acestuia, Anastasie Grabovschi, unde se întâlneau scriitori români din orașul dunărean. Tânărul Gojdu debutează în 1829 în revista de la Buda, „Biblioteca românească, editată de Zaharia Carcalechi, cu o Cuvântare de rugăciune a nației românești” („nu este mai mare mângâiere (și) mai adevărată îndestulare decât simțirea fericirii și a măririi neamului”). Îl sprijină financiar pe învățătorul Ștefan P. Neagoe să tipărească Calendarul românesc în 1830, gândindu-se deja la „o fundație pentru veșnica tipărire a calendarului”.
Terminându-și stagiatura, Emanuil Gojdu își deschide propriul său cabinet de avocatură, fiind și un „notar cambial”, devenind curând nu numai unul dintre cei mai străluciți avocați ai vremii, ci și unul înstărit prin forțe proprii (a cumpărat case în centrul Budapestei, moșii, terenuri intravilane, avea acțiuni și cărți de valoare). În 1932, se căsătorește cu Anastasia Pometa, au doar o fiică care n-a trăit decât un an. (N-a avut copii nici de la cea de-a doua soție, aromânca Melania Dumcea). Este un temei ca întreaga sa dragoste să se îndrepte spre studenții români, oaspeți ai meselor festive ai familiei Gojdu, pentru care a și înființat o fundație. Pr. acad. Mircea Păcurariu avansează ideea că moartea părinților săi, dar mai ales a mamei, când el avea doar 14 ani, l-a afectat, pentru mamă nutrind un sentiment mai profund ceea ce se reflectă și în testamentul său în care stipula dispoziții numai cu privire la descendenții materni („mama sa a avut un rol hotărâtor în formarea caracterului religios-moral al celui care avea să devină unul dintre cei mai mari binefăcători ai neamului și ai Bisericii sale”).
Cu o carieră profesională strălucită, Emanuil Gojdu intră și în politică, în administrația Imperiului habsburgic de fapt, fiind prefect al jud. Caraș, membru de drept în Casa Magnaților (Senat) din Pesta, remarcându-se prin discursuri parlamentare cu ecou în rândul conaționalilor. Spre a stabili tactica și strategia de luptă a românilor pentru obținerea de drepturi elementare, el se informează de la intelectualii români din Transilvania, precum Andrei Șaguna sau G. Barițiu. Andrei Șaguna îl sfătuiește să convoace un „congres național, care să formuleze modul și chipul egalei îndreptățiri a nației și limbii române” și de a cere autorităților habsburgice „egalitatea, libertatea și frățietatea individuală, civilă, națională și confesională”.
Bazat pe aceste doleanțe, Emanuil Gojdu ține un memorabil discurs, la 19 iunie 1861, în Casa Magnaților, prin care demonstrează că românii nu pot accepta unirea Tansilvaniei cu Ungaria, pentru că aceștia „doresc viața națională, conservată de o mie de ani printr-atâtea nenorociri, pe care voiesc a și-o păstra, cultiva și lăți și-n viitor, iar pe fiii săi, aplicându-i în toate ramurile guvernării, voiște a-i pregăti pentru un viitor mare”. Discursul a deranjat cercurile politice maghiare, astfel încât el demisionează ca prefect de Caraș și senator, fiind ulterior ales în Adunarea Deputaților (Dieta) din Pesta (1865-1868). În 1869 se retrage din politică, fiind numit „septemvir”, adică consilier la Curtea de Casație, funcție îndeplinită până la moartea sa (22 ianuarie/3februarie 1870).
Emanuil Gojdu a intrat în istoria neamului său prin celebrul său Testament din 4 noiembrie 1869, publicat în „Telegraful român” (nr. 9 și urm. din 1870 și în „Analele Fundației Gojdu, tomul 1, 1870- 1883 (Budapesta, 1886, p. 1-9). Recent, a fost republicat în vol. Testamente (1599-1917). Antologie și cuvânt introductiv de Georgeta Filitti (București, Edit. Notarom, 2007, p. 257-266). În esență, întreaga sa avere, rămasă după solvirea datoriilor sale, a dărilor și a cheltuielilor de înmormântare, „o las în întregul ei acelei părți a națiunei române din Ungaria și Transilvania care se ține de legea răsăriteană ortodoxă”, administrată de o „fundațiune permanentă, care va purta numele «Fundațiunea lui Gozsdu»”.
Pentru administrarea averii acestei Fundații. Gojdu stipulează 18 dispoziții, din care spicuim:
„d) pentru administrarea fundațiunei mele, din națiunea orientală ortodoxă română împuternicesc următoarea representată: aa) pe mitropolitul său arhiepiscopul oriental ortodox român; bb ) pe toți episcopii orientali orodoxi români din Ungaria și Transilvania; cc) tot atâți, și afară de aceștia încă trei bărbați laici autoritativi, cunoscuți pentru onorabilitatea lor, și pentru trezvia [spiritul viu] lor, împreunată cu sentimente de devotați români orientali ortodoxi...”.
Pragmantismul, patriotismul și profesionismul juridic al lui Emanuil Gojdu reiese, cu claritate, din limpezimea articolelor testamentare. Astfel, timp de 50 de ani, 2/3 din veniturile fundației să se capituleze, iar restul de 1/3 să se acorde burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă, distinși prin purtare bună și prin talent, ai căror părinți nu sunt în stare, cu averea lor proprie, să ducă la deplinire creșterea și cultivarea copiiilor lor”. După expirarea acelor cinci decenii, se vor capitaliza 3/5 din veniturile anuale, iar un procent de 2/5 să se împartă ca burse studenților, dar și altor tineri „care voiesc a se califica pentru cariera artistică, preoțească și învățătorească”. Urma să fie renumerați și „preoți și învățători săraci, cu însușiri eminente, familie numeroasă și îmbătrâniți”. După 150 de ani, înceta capitalizarea și urma formarea unui fond de rezervă din 1/10 din veniturile anuale, restul fiind destinat „pentru orice alte scopuri religionare ale românilor de religiune ortodoxă răsăriteană”, totul pentru „prosperitatea și înflorirea patriei, a Bisericii răsăritene ortodoxe și a nației române”.
Reprezentanța menționată în Testament pentru administrarea Fundației sale era formată din mitropolitul ortodox al Ardealului (președinte, din episcopii săi sufragani (din Arad și Caransebeș) și ca membrii mireni (ca și în Statutul lui Andrei Șaguna) 1/3 clerici și 2/3 mireni, statut rămas în vigoare în B.O.R. până în 2007. Membrii Reprezentaței reuniți în două sesiuni anuale, activau „fără vreo remunerare materială, simțindu-se remunerați prin conștiința că au ajutat și ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei națiuni”.
Din statistica pr. acad. Mircea Păcurariu, Fundația Gojdu a a vut peste 3000 de bursieri, unii deveniți reputați savanți în varii domenii de activitate, în științe: Victor Babeș, Traian Vuia, Iuliu Prodan, istorie: I. Lupaș, Silviu Dragomir, Ilie Minea, Vasile Stoica, Aurel C. Popovici, C. Daicoviciu, Andrei Oțetea, I. Scurtu, etnografie: Romulus Vuia, literatură: O. Goga, Valeriu Braniște, Aron Cotruș, pedagogie: Ștefan Velovan, Liviu Blaga (fratele filosofului), muzică: Zeno Vancea, teologie: Miron Cristea, D. Stăniloae etc.
Toți au studiat în universități din Austro-Ungaria și Germania, în alte țări putând studia doar cu aprobarea guvernului. „Mulți dintre ei au avut un rol hotărâtor în pregătirea marelui act al Unirii Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918” (Mircea Păcurariu). Fundația și-a îndeplinit misiunea timp de o jumătate de veac, până în anul școlar 1919/1920, când s-a destrămat Imperiul austro-ungar, iar casele din Budapesta, și acțiunile în bănci rămânând în Ungaria. Reprezentața Fundației și-a continuat activitatea la Sibiu, condusă de mitropolitul Nicolae Bălan (1920-1955), care a intreprins numeroase acțiuni pentru respectarea testamentară. A fost evaluată averea lui Gojdu: în 1923, erau patru clădiri în str. Kiroly, trei clădiri în str. Dob și o clădire în str. Hollo.
În 1927, la București s-a semnat un acord între România și Ungaria pentru reglementarea Testamentului Gojdu, dar partea maghiară a tergiversat rezolvarea, blocând, chiar conturile fundației. Un nou acord între cele două țări se semnează în 1930, la Paris, prin care guvernul maghiar se angajează să înceapă negocieri cu partea română. Abia la 27 octombrie 1937, după lungi negocieri, partea maghiară se angaja să pună, în termen de 30 de zile, la dispoziția Fundației Gojdu, întregul patrimoniu din Ungaria, acord ratificat prin Decretul regal din mai 1938 (publicat în „Monitorul Oficial” din 13 mai 1938), ratificat și de Parlamentul maghiar în 1940. A fost, astfel, recunoscut oficial, de către statul maghiar dreptul de proprietate al averii Fundației Gojdu din Budapesta.
A urmat Diktatul de la Viena din 30 august 1940, al Doilea Război Mondial, bolșevirea Ungariei și naționalizarea prin Decretul-lege nr. 4/1952.
După evenimentele din 1989, s-au reluat discuțiile dintre cele două țări. La 30 septembrie 1996, s-a reînființat la Sibiu Fundația Gojdu (Sentința civilă nr. 608/9 octombrie 1996, Tribunalul Sibiu), sub conducerea acad. Ioan-Aurel Pop (actualul președinte al Academiei Române); din 6 decembrie 2015, președintele Fundației a devenit IPS Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, iar membrii de drept sunt toți episcopii români ortodocși din Transilvania, Banat și Ungaria (Sentința civilă 608/1996).
Dar, Satana nu doarme, ci activează, de data aceasta sub haina politicului. La 25 octombrie 2005, se semnează Acordul guvernelor Republicii Ungaria și României asupra înființării Fundației Publice Ungaro-Române Gojdu, competența și funcționarea ei revenind Ungariei. Acordul a fost semnat de ministrul român de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu și de secretarul de stat maghiar Andras Barsonyi, Președinte al României: Traian Băsescu.
Cum era normal și cum mai procedaseră anterior (dar atunci fiind sub ocupație străină), înalții ierarhi ortodocși ai Ardealului au reacționat prompt și cu vehemență, solicitând Parlamentului neratificarea Acordului. Aceeași solicitare și din partea Academiei Române, condusă atunci de Eugen Simion.
Teologul, scriitorul și omul de mare curaj, Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului (ulterior și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului) se adresează Parlamentului României, în numele mitropoliților ortodocși Laurențiu al Ardealului, Nicolae al Banatului, arhiepiscopului Andrei al Albei Iulia, episcopilor Timotei al Ardealului, Lucian al Caransebeșului, Ioan al Oradei, Justinian al Maramureșului, Ioan al Covasnei și Harghita și Sofronie al românilor din Ungaria cu întrebarea firească: „Sunteți convinși că Acordul româno-ungar din 20 octombrie 2005 îi aduce României vreun folos?” Se cere, de fapt, vot împotriva Ordonanței de Urgență al Guvernului privitoare la Acordul româno-ungar de înființare a Fundației Publice Ungaro-Române „Gojdu”, Bartolomeu Anania amintindu-le parlamentarilor români, în stilul său caracteristic „că sunt aleșii noștri și că principalul atribut al unui om politic este patriotismul”. Apoi, veșnicul de pomenire Bartolomeu Anania face următoarele „observații puctuale”: 1) „Se pretinde că Acordul nu desființează Fundația Gojdu din Sibiu. În realitate, noua Fundație Publică nu o desființează, ci preferă să și-o anexeze”; 2) „Acordul ungaro-român din octombrie 2005 îl anulează pe cel din 1937, ratificat de parlamentele ambelor țări și încă valabil”; 3) „Se pretinde că Fundația Publică nu are ca obiect moștenirea Gojdu, dar își propune să obțină o seamă de clădiri din complexul budapestean al «Curților Gojdu»; 4) „Fundația Publică își propune să ridice o statuie marelui filantrop, «dar uită că Gojdu are deja o gigantică statuie morală»; 5) „Se pretinde că Fundația Publică are la bază «principiul parității»”, dar înaltul prelat Anania citează din stenograma ședinței Parlamentului maghiar din 21 noiembrie 2005 când s-a ratificat acest acord, „cu voioșie, în numai un sfert de oră, cu 107 voturi pentru, două voturi împotrivă și șapte abțineri”. Acest acord, se menționează în stenograma maghiară, „pune punct discuției prelungite de mulți ani. Esența acestei probleme este că România renunță la revendicările bunurilor materiale pe care a formulat-o în 1998”.
În ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe Române, ca fiind singura executoare testamentară îndreptățită, a Academiei Române și a opiniei multor români (nu și a „societății civile”), acordul s-a perfectat, iar artizanul acestui acord, Mihai Răzvan Ungureanu a fost răsplătit cu un titlu de „doctor honoris causa” al unei universități maghiare.
Prin unii „intelectuali” ai săi, România mai pierde unul din drepturile sale legale, printr-o monstruoasă trădare, mulțumindu-se doar că imaginea marelui „cititor și binefăcător” al semenilor săi, care „va fi veșnic în mijlocul poporului său”.
„Pentru că dispozițiunile acestea testamentare, scrie marele român Emanuil Gojdu, sub decursul timpului să nu se dea uitarei, dispun ca testamentul acesta să se cetească în toate bisericile parohiale române răsăritene”, încheind cu „ ceea ce mai am încă la inimă”, adică cu urarea creștinească: „Dumnezeu cu voi iubită patrie și națiune, iubită soție și neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiți amici!”.
Odihniți-vă și Dv. întru Domnul, bunule creștin Emanuil Gojdu și iertați-i (dacă puteți) pe cei care v-au întinat credința, speranța și dragostea de țară. Amin!
|
Tudor Nedelcea 11/4/2020 |
Contact: |
|
|
