Vă place Brassens? ( fragment din cartea Idiomela Nababului )
Afară fulguia și chiciura ce se așternuse pe copacii din fața casei dădea o atmosferă de basm împrejurimilor. Trei pini stăteau străjeri fideli potecii șerpuinde care se pierdea pe drumul ce ducea înspre Tilbury. Doi dintre arbori aveau coroanele ca brazii din pâlcul aflat în spatele locuinței, erau înalți și semeți, dar cel ce se afla în imediata apropiere a cărăruii era mai scund, avea o formă misterioasă ca a pinilor văzuți prin crângurile din Japonia și de acela îi plăcea cel mai mult. Trecuseră zeci de ani de când bărbatul aflat între două vârste pendula între două continente, între două familii, între două iubiri. Gândea că dragostea experimentală este o parte a iubirii care își propune refacerea pe de-a-ntregul a insului ce se privea în oglindă și vedea pe trupul său urme de roadere a timpului precum semnele încrustate pe coarnele de căprior. Wietenberg e un mister. Iubirile sale: o mărgea, o mărgea și încă o mărgea, toate adunate în inima sa ca un pandantiv sau o cetățuie verzuie. Își făcu o cafea cu lapte, neîndulcită. O puse într-o cană din lut smălțuit, ce avea forma unei femei coapte, vas cu gura largă, rotundă, cu două nuanțe de brun. Puse ceașca pe masă, lângă șervețelul de pânză, format din patru bucăți mici de pânză brodată, fiecare dintr-o altă culoare. Luă apoi o tigaie antiaderentă și-o puse pe plita cuptorului electric. Scoase din frigider un borcănel în care avea untură de rață. Luă o lingură de untură și-o puse în cratiță, lăsă untura să se topească, să devină fluidă, apoi presără câteva bucăți de cârnăciori picanți, cumpărați de la Market Square, din Windsor, de pe Ottawa Street E. Pe vânzătoarea de-acolo o știa de mai bine de cinsprezece ani. Era o frumoasă româncă ce avea pe rafturile standului cu produse europene foarte multe alimente și băuturi aduse din inima Ardealului. Adăugă câteva bucățele de ardei gras, roșu și portocaliu. Le-a dinstuit. Când a considerat că sunt destul de moi a adăugat patru ouă bătute cu puțin lapte și brânză rasă. Dacă ar fi fost în România ar fi făcut o mâncare din ouă de prepeliță, dar așa, în Nord‑America se mulțumea și cu ouăle de găină cumpărate de la Manuel, vecinul său. A făcut o omletă din care puteai să tot mănânci, pe care a pus-o într-o farfurie albă, ce avea forma unui poligon regulat convex. A scos o furculiță și-un cuțit din sertarul aflat în partea dreaptă a cuptorului. S-a așezat la masa rotundă, lăcuită, cu trei picioare care aveau forma unor cochilii de melc și-a început să mănânce. A savurat cafeaua, apoi s-a ridicat de la masă și-a luat o capsulă cu ulei de somon. A deschis încetuț cele două rânduri de uși, de la terasă, de parcă s-ar fi temut să nu trezească pe cineva. Și-a aprins o țigară, marca Sobranie, cea mai bună marcă de țigări, după părerea sa. A tras de câteva ori din țigară și-a lăsat sulul mic, făcut dintr-o hârtie foarte fină, aprins, pe mânerul ușii dinspre cameră fiindcă printre cei trei pini apăruseră patru veverițe jucăușe, cu blana neagră-neagră, strălucitoare ca și când s-ar fi dat cu ulei de argan, de parcă s-ar fi primenit cu noaptea în cap la frizeria portoricanei, la care mergea și el, iar el, Gregory, le cumpărase o pungă mare cu un amestec de tot felul de alune și nuci crude, pungă de pânză ce avea vreo două kilograme și pe care o luase de la un magazin special în care erau fel de fel de făinuri și semințe ce-i aminteau de alimentara Chivuței, la care mergea să-și cumpere marmeladă de prune, la vrac sau borcane cu măsline umplute cu gogoșari. Tot ceea ce vedea acolo, în Canada, în magazinul de semințe, bomboane fondante, ceaiuri, siropuri și alte băuturi făcute din legume și fructe îi amintea de alimentara de la colțul casei bunicilor în care tronau borcane umplute până la refuz cu rahat colorat în galben, roz și verde, cu bomboane mentolate și drajeuri din arahide îmbrăcate în ciocolată. Pe rafturile din lemn, vopsite an de an cu vopsea albă, de lac, făcută la Azur, se găseau întotdeauna borcane cu șerbet din coji de lămâi, din petale de trandafir, din zmeură, dulceață de fructe, compoturi, murături, sticle de trei sferturi cu sirop de mure, fragi și mentă. Lângă rafturi se odihneau de cele mai multe ori zeci de saci de cânepă, puși unii peste alții, umpluți cu făină de grâu, făină de mălai, griș... Bărbatul vroia să pună fructele uscate pe tăblița roșie, de lemn, aflată în fața ușii. Îndreptându-se spre tăbliță și revărsând tot conținutul pungii își aminti de versurile unei poezii recitate deunăzi de Victoria, nepoțica ce mergea la grădiniță, în grupa mijlocie: Vrei alune? Nu sunt bune. Vrei halva? Asta da!... Privi cu bucurie veverițele. Una dintre ele alerga prin zăpada ce se așternuse ca un covor moale și lăsa urme mici de lăbuțe în puful zăpezii. Celelalte trei se jucau De-a baba oarba, sărind de pe-un trunchi de pin pe zăpadă, apoi pe un alt trunchi de pin, cățărându-se iute ca fulgerul pe trunchiul copacului și tot așa. Mereu își unduiau codițele stufoase, atât de bogate de parcă ar fi fost bărbi presărate de‑ale lui Moș Crăciun. Uneori bărbatul credea că micuțele vietăți sunt săgeți țâșnite din arc, alteori gândea că sunt zaruri aruncate pe tabla zaharisită a timpului inefabil ori perle negre ce tresar printre muguri de zăpadă, așa cum tresar ghioceii când îndrăznesc să înfrunte gerul iernii și să vestească primăvara. Fuma. Știa că veverițele vor veni mai târziu să-și ia tainul. Trase adânc în piept din țigară. Fumatul îl ajuta să se gândească la niște probleme nerezolvate și să încerce să le dea cumva de capăt. S-a învățat să tragă pe furiș din bucățele de tulei pe la vârsta de treisprezece ani. Se ascundea prin porumbi. Apoi s-a familiarizat cu țigări Mărășești, care costau un leu și nouăzeci de bani, Carpați, fără filtru, pe care le cumpăra cu doi lei și douăzeci și cinci de bani ori Naționale sau Aroma, cu filtru. Naționalele erau cele mai ieftine, un leu și cinsprezece bani, celelalte erau ceva mai scumpe. N-avea preferință pentru vreo marcă de țigări sau alta, fuma de toate, pe ascuns, doar mai târziu s-a simțit în stare să-și dea în vileag meteahna și mult, mult mai târziu a ajuns să prefere țigările Sobranie fiindcă aveau tutunul bine mărunțit și uscat. A fost inițiat într-ale fumatului ca la carte de unul dintre frații purității, prieten ce locuia ca și el în Prințul Turcesc. Cât a locuit în cartierul acela a învățat și Lecția micului comandor, altfel rămânea un tolomac. Deși nu a făcut niciodată parte din gașca cartierului era mândru ori de câte ori erau lupte între ceilalți șmecheri din oraș și cei care aveau gravată pe mâna dreaptă, între police și indice, o coroană și-aceia reușeau să-i învingă pe cei din Elisabetin. Peste ani, însemnul prinților s-a simplificat, au renunțat la coroană și cei din zona Prințului Turcesc își tatuau doar trei puncte, tot pe mâna dreaptă. Ascultând cântecul Starry, Starry Night129 cu o seară înainte, pe bărbatul adus puțin de spate l-a cuprins un val de tristețe. Pe la trei noaptea l-a trezit vântul. A fost o furtună de zăpadă și dimineața era totul înghețat bocnă. Și-a pus iarăși cântecul lui Don McLean. Melodia tristă a auzit-o pentru prima oară având-o alături pe Ilioara, fetița vecinilor, fetica cu ochi albăstrui ca ai lui, cu părul lung, ondulat, negru ca al veverițelor ce-i deveniseră prietene, păr lăsat mereu despletit, fetică care-i era izvor de lumină și umbră, apă și foc, alături de care a urmărit cu entuziasm filmele: Cireșarii, Pistruiatul, Toate pânzele sus. Mergea la ea să vadă filmele deoarece părinții ei aveau ceva relații și reușiseră să cumpere un televizor color, iar el nu avea acasă decât un aparat ce transmitea alb-negru. O iubire-frescă, de care Gregory își amintea ori de câte ori se pregătea să revină în țara în care se născuse. De câte ori în anii din urmă cuvântul Ilioara nu-i venea spontan pe buze bărbatului ce se privea în oglindă cu un zâmbet înghețat, care ajunse să își spună în gând: Eu sunt bătrân, oglinzile-s severe Demența are locuri să cobori Mult mai adânci decât la revedere... După patru căsnicii ratate era tot mai mult bântuit de amintiri legate de prietena din copilărie și de o anumită excursie făcută într-o vară. Îi revenea în minte cum se trezeau dimineața și mergeau desculți pe frunze de rouă, în timp ce soarele îi mângâia cu Bună dimineața!, cum au zărit prin pădurea de foioase aflată la marginea satului, unde locuiau bunicii amândurora, gușteri și șopârle mici, de culoare maronie, ce se strecurau ca prâsnelul printre ierburi, ferindu‑se de privirile iscoditoare ale nebunaticilor. Apoi stânca golașă și ascuțită ce le-a apărut în fața ochilor din mijlocul căreia cădea în chip miraculos peste pădure un izvor de apă limpede ca seninul și rece ca gheața. Apa cădea cu o viteză extraordinară și lovită de pietrele tari de pe albia râului crea mici vârtejuri, care se desprindeau de lichidul incolor, lopătau prin aer câțiva metri și-apoi se înecau în râu, scoțând murmure disperate de ajutor, într-o ultimă sforțare. Undeva, departe, se profilau doar umbre nedeslușite ale vulturilor ce fluturau pe cer, în timp ce croncăniturile acelora se auzeau înfundat. Pământul se zbătea sub forța unui vârtej de libelule, de fluturi. Totul părea o lume ruptă dintr-un vis mângâietor, dintr-o dorință care picta frumuseți neasemuite. Ar fi vrut ca Ilioara să păstreze în minte frumoasele priveliști și să-și amintească de el așa cum a fost atunci, când el era inocent și ea, o sfrijită ce se ținea după el și-l alinta cu apelativul Leonard Cohen, Dement să te iubesc Grig. Ilioara!
Gregory voia s-o întâlnească. Intenționa să-i mulțumească că l-a stimulat cu săruturile de copilă nebunatică, să-i ceară iertare că a făcut-o să-l aștepte mult prea mult, să-i spună că a încercat să o contacteze telefonic după fiecare beție, după fiecare beznă, după fiecare avalanșă, dar nu a găsit-o și spera din tot sufletul ca ea să-l ierte. Avea multe să-i spună, dar mai conta?... Nu credea că îl mai interesa ceva în afară de faptul că ar fi dorit să o revadă el, Gregory, cel care toată viața nu și-a văzut decât de muncă. Aprinse, nestinse erau privirile sale, mută, tăcută mai era iarna-n vitralii. Ta-ra-ta, ta-ra-ta, ta-ra-ta, ta-ra-ta
, sunetul mobilului îi dădu de veste că a primit un mesaj. Luă mobilul în palma stângă și dădu plictisit cu degetul arătător al mâinii drepte peste ecranul mobilului, să citească mesajul. Făcu o grimasă. Asistentul care preda cinema îi dădea de veste că i-a murit partenerul și nu mai putea veni câteva zile la cursuri. Nu știa că asistentul său avea un prieten. De felul lui era un taciturn. Totuși își aduse aminte că la ultima întâlnire colegială, asistentul său purta o cămașă albă, cu mânecă scurtă, pantaloni albi, de bumbac, părul tuns scurt îi era vopsit în castaniu, iar barba și mustața erau proaspăt îngrijite. Era frumos bronzat. Tocmai revenise din concediu, din Cuba, iar amicul ce-l însoțea avea o bluză ușoară, de mătase, de culoare turcoaz, cu tot felul de imprimeuri cu frunze, cu ochelari mari, de soare, cu părul lung, prins într-o coadă de cal, cu un lănțișor de aur la gât, cu un pandnativ mare, cu multe brățări pe mâna dreaptă. Lui Gregory îi părea rău că nu a putut să își ascundă emoția stând la masă cu ei. El era îmbrăcat într-o cămașă de-un albastru închis, tot cu mânecă scurtă. Avea un pix alb în buzunarul de sus al cămășii și blugi de culoare închisă. Pe mâna stângă purta un ceas cu două cadrane Roots, cu o curea neagră. Lângă el stătea Gertrude, o fostă colegă, pensionară. Aceea se gătise de gândeai că-i mireasă. Avea părul alb ca neaua făcut permanent, purta o rochie albă-albă, iar la gât avea un batic cu modele în zigzag și linii curbe, de-un albastru deschis și albastru închis. În piept avea o broșă de argint, cu marcasite, sub forma unei broaște țestoase, iar poșeta din piele, bătea în verde ca și sandalele împletite ce le avea în picioarele micuțe ca de gheișă. Înșirate pe masa acoperită cu o față de masă din pânză apretată, ce avea pătrățele mărunte ca cerneala și albe erau platouri cu pește prăjit, pâine prăjită cu unt și mujdei, lămâi feliate, boluri cu ciorbă, pahare cu apă, pahare cu vin. Pe peretele din spatele mesei la care stăteau era un banner pe care scria: Fish Seller in Prima consoartă a lui Gregory a fost din Québec. Lucra la o bancă. Era contabilă sau așa ceva. Gregory n-a știut defel ce lucra aceea, n-aveau nici un fel de potriviri, dar s-a căsătorit cu ea fiindcă era tare frumoasă, atât de frumoasă că din orice unghi ai fi privit-o i-ai fi descoperit nurii. Apoi mama copiilor..., o româncă stabilită la Paris, cu afinități ca și el pentru limbile afro-asiatice. Cea de-a treia soție, colegă de facultate, o grecoaică ceva mai împlinită, geloasă foc pentru că, de, era mai tânăr și iubăreț. Aceea i-a făcut o scenă îngrozitoare când se aflau într-o excursie și el se apucase să-i facă masaj ghidei pe spate. De cea de-a treia soție a divorțat cu mare daravelă. A revenit la mama băieților, apoi a urmat și cea de-a patra căsnicie... Singur, înconjurat de umbre și simboluri ale trecutului, bărbatul îmbrăcat cu o cămașă de culoarea romaniței, cu o scurtă îmblănită, de culoarea vișinei putrede, din catifea reiată dungi, cu pantaloni de catifea neagră, reiată uni, cu o căciulă căzăcească, din blană naturală, cu mănuși de piele neagră și încălțat cu ghete de piele, îmblănite, de culoare vișinie, s-a îndreptat spre garaj, a apăsat pe bumburușul legăturii cheilor și-a deschis ușa din față, din partea stângă și s-a pus pe scaunul șoferului în mașina pe care o păstra 131 (Eng.) Vindem pește la prețul cel mai bun ca pe-un trofeu. A pornit motorul. Cum aproape că a plonjat în scaunul rece, a dat drumul la căldură, apoi și-a prins centura și a învârtit volanul. A luat-o înspre Windsor ca un nomad ce era. A trecut de parcela în care vecinul său avusese semănată soia, de Școala Catolică Sfânta Ursula. Elevii erau în curtea școlii, se jucau, erau în recreație. În fața școlii era arborat steagul național, alb și roșu, cu frunza de arțar în mijloc. Tot cartierul era împânzit de tomberoane albastre. Doar la o singură casă, recipientul montat pe o osie cu două roți era de culoare neagră. În ziua aceea urma să se ridice gunoaiele. A trecut și pe lângă magazinele de reprezentanță ale companiilor Chevrolet și Ford. Sute de mașini erau expuse spre vânzare și niciun cumpărător. Ăsta e un semn al crizei, gândi el, faptul că se produce mai mult decât se consumă, că nu se vând mașinile fabricate. De la cele două furnale înalte și zvelte ale fabricii de alcool ieșea un fum alb, înecăcios dacă ai fi stat prin apropiere. De-a lungul șoselei, pe partea dreaptă, vizavi de fabrică, erau sere de sticlă, ce se întindeau pe zeci de hectare, sere și câteva cârduri de gâște sălbatice. Gâștele ce aveau penajul în mare parte de culoare cenușiu-maronie, doar pe pântece și-n câteva locuri la cap aveau pene albe, iar restul gâtului și capul erau acoperite cu pene de culoare neagră, cu ciocul negru ca al cărbunilor stinși, sporovăiau de-ți luau auzul, apoi se înălțau în văzduh și zburau înspre Tamisa. Ceva mai departe, un tocător de știuleți de porumb își făcea nestingherit treaba. Lăsă în urmă Templul Masonic, de pe Baldoon Street, clădire albă, imensă, ce se asemăna atât de bine cu Centrul Elenic din Windsor, de lângă uzina de asamblare a automobilelor produse de compania americană Chrysler, uzină care avea în jur de cinci mii de angajați. Și-a urmat drumul pe lângă o pădurice de pini și alta de brazi, pădurici care erau garduri vii, protectoare pentru casele din apropierea Chathamului pe timpul furtunilor de zăpadă. Pe marginea șoselei cu două benzi erau indicatoare cu limite de viteză, de treizeci, patruzeci, șaizeci, șaptezeci, optzeci și nouăzeci de kilometri pe oră. Fiind cumpătat, a preferat să nu o ia pe autostrada cu patru benzi deoarece pe șosea era trafic mai puțin, putea să vadă mai multe, dar avea emoții ori de câte ori trecea pe lângă el vreun tir de șapte, doisprezece, paisprezece sau douăzeci și cinci de tone. Atunci nu se simțea deloc confortabil fiindcă mereu avea senzația că mamuții aceia s-ar putea răsturna peste buburuza lui. În goana mașinii trecu și pe lângă un cimitir de mașini. Acolo mergea să-și ia câte ceva până n-avusese posibilitatea să-și cumpere o mașină nouă. Tot în viteză zări și fabrica de făcut mese de biliard, câțiva stâlpi de telefonie, relee aranjate ca pionii pe tabla de șah, un șoim fără o țintă precisă și ciori, ciori, ciori care umpleau văzduhul și câmpul de pe care tocmai se recoltase porumbul. Prin locurile acelea se obișnuia ca porumbul să fie lăsat pe câmp până dădea înghețul, astfel boabele aveau mai puțină umiditate și cucuruzul era mai bine vândut de fermierii care aveau peste 500 de acri132 de pământ. Din loc în loc erau cuiburi de veverițe, ce-aveau formă ovală și erau căptușite până la refuz cu frunze uscate, frunze ce fluturau în vânt și-i aduceau aminte de cojoacele împestrițate ale flăcăilor satului care se mascau în chip de capră și umblau din casă în casă, înainte de Anul Nou. Apoi un spațiu îngrădit cu gard de sârmă, de culoare verde, unde se tocau butuci și lemne putrede, mai ales lemn de cedru pentru grădini. În apropierea localității Saint Joachim era o imensă instalație de încălzire solară, o sondă rătăcită, cu foraj mecanic, lucra în tihnă ca sondele de petrol din Dobrogea, în timp ce eoliene, multe turbine eoliene, aranjate pe șapte rânduri se învârteau așa cum se învârt și morile făcute de copiii din ciclul primar la orele de lucru manual, din hârtie glasată, mori albe, prinse de câte-un bețișor sau creion, cu câte-un ac cu bold
Zăpadă, zăpadă, zăpadă, pădurile pârjolite aveau nuanțe de-un verde-pământiu. Copacii cenușii erau ca scheletele umane, casele arcuite, curbate, întortocheate, înghesuite unele în altele ca într-un joc de puzzle, înghesuite ca și păsările din familia corvidelor de pe crengile copacilor, iarna, să-și țină de cald, locuințe ca fagurii de miere, sub formă de alveole, mașinile-furnici, machete, stâlpii de înaltă tensiune, hale imense, tiruri Tripar și cerul alb, albastru, roz, violaceu. Vopseaua verde de pe aripile avionului se prelinse ca niște zoaie, apoi căpătă forme tot mai mari și mai mari și în final s-a predat înghețului, luând forma unui șal aruncat pe aripile fluturașului. Răbdare, răbdare, gândi Gregory, obosit de lungile ore de zbor, amintindu-și de sunna pomenită de Fred, vecinul ce-i spusese într-o discuție amicală despre cei cinci stâlpi ai islamului: mărturia de credință, pelerinajul, postul de Ramadan, dania și rugăciunile zilnice
Era singur la fundație și bine instalat. Clădirea, un mic palat unde puteau să se cazeze profesori sau conferențiari din toată lumea atunci când promovau, susțineau și dezvoltau programe care să sprijine dinamizarea raporturilor bilaterale române... Avea internet, i se dăduse parolă, putea să trimită mesaje. Totuși, nu dormise prea bine, erau probleme de decalaj. La ora 17:00 a mers la Muzeul Național de Artă. Era o expoziție despre Brâncoveanu, apoi s-a dus la Librăria Humanitas. Acolo s-a întâlnit cu un fost profesor de limba ebraică, pe care îl știa de peste cinzeci și cinci de ani, care a ieșit la pensie în urmă cu destui ani. A regretat decizia lui. L-a întâlnit ca să ajute un preot român ce pregătea o teză de doctorat la facultatea de teologie din Pisa. În ziua următoare a avut parte de peripeții pe care începuse să le dea uitării fiindcă s-a refugiat la Biblioteca Națională citind din colecția Hurmuzachi. Voia să găsească exemple de omilii în limba greacă. Fiindcă a vrut să le arate fiilor că noblesse oblige deoarece în ziua aceea era ziua lui și niciunul nu i-a telefonat, le-a trimis un scurt mesaj amândurora și-a primit răspuns doar de la cel mic, care și-a cerut scuze că a uitat deoarece era în delegație la Tel Aviv, dar una dintre surori, Francisca, l-a sunat de dimineață pe mobil ca să-i ureze o sărbătoare minunată. Indispoziția i-a trecut întâlnindu-se cu Marițescu, traducătorul său. Cu acela a vorbit despre niște autori care au publicat cărți interesante despre arta traducerii, gen Valéry Larbaud, Paul-Louis Courier și Brasillach. Se simțea bine, cu toate că nu se obișnuise sută la sută cu stimulatorul cardiac. Avea o inimă sensibilă, cu un mic motor, dar înainte de-a se angaja la un drum atât de lung, a fost la institutul de cardiologie pentru controlul stimulatorului cardiac, apoi a avut o întâlnire cu o dieteticiana, la ora 13:30. Dieteticiana l-a reținut în jur de două ore. A ieșit de-acolo pe la ora trei și jumătate și-a luat un taxi. Îi era foame. A aflat ceva important. Dieteticiana i-a spus că nu mănâncă feculente. N-a procedat bine că a eliminat pâinea, cartofii etc. Începuse să plouă și vremea era mai rece. Brațul pe unde-i puseseră stimulatorul cardiac îl durea. Și lucra prea mult, nu dormea destul. Intenționa să se ducă la sărbătoarea ce se ținea în centrul orașului, la ora 16:30, dar n-a reușit. Ar fi vrut să se vadă scăpat de toate problemele ce-l țineau în chingi, dorea să se vadă în brațele femeii iubite, făcând dragoste, dormind la pieptul ei, trezindu-se sub privirea-i blândă și zâmbetu-i de copil. Visa să o vadă lângă el, doar așa s-ar fi liniștit. În parcul din fața fundației, cântăreți ambulanți se întreceau cu muzici surogate. Gregory Drappier ieșea din când în când pe balcon să admire garoafele roz, roșii, vișinii, să le miroase, să tragă o privire roată-roată asemeni vulturului din înălțimi, apoi se întorcea la muncă. Deși ninsese și aici, iar acum ploua, vremea era mult mai blândă decât pe celălalt continent din moment ce florile nu se fleșcăiseră. În ziua următoare, la ora 11:30 urma să se prezinte la tribunal și era sigur că se va termina circul cu divorțul. Tot a doua zi urma să se revadă cu una dintre soții, la un restaurant. Dorea s-o întrebe despre starea sănătății fiului cel mare, care se operase de tiroidă, iar cicatricea aceluia nu era deloc frumoasă. Mama băieților, bănuia Gregory că ar fi vrut să afle de la el despre divorțul celui mic căci papa cunoștea mai bine cazul, dar Gregory nu avea să-i spună nimic deoarece mezinul îl rugase să fie rezervat cu maică-sa. Nomen est omen133. Gregory, bărbatul ce era bun la suflet ca pâinea caldă avea sentimentul că-i cunoaște pe cei care îi erau prieteni, cei care îl căutau și îl adulau, dar a ajuns să-i dea crezare doamnei sale care-i spunea că acei oameni au nevoie doar de numele lui pentru ogoirea propriilor orgolii și-i amintea de schimbarea hainelor micului cerșetor Tom Canty cu cele ale prințului Eduard Tudor din romanul lui Mark Twain. Istoria este o necesitate pentru a învedera adevărul. El îi cunoștea pe aceia dintr-un anumit aspect, buna prietenă îi cunoștea sub alte aspecte și cufundându-se în lectura multor lucrări a constatat că aceia care au avut demnitate și simțul datoriei au rămas cu memoriile mustind de viață, simpli cercetători, în timp ce alții le-au compilat fără nerușinare lucrările și au avansat în funcții înalte. Femeia iubită îi mai spunea uneori că nu se declara a fi o exegetă a acelora și nici nu intenționa să-i zguduie bunele păreri ce le avea despre prietenii lui din țara ei, căci ar fi fost redundant, spunea doar să o considere o femeie atipică, al cărei paradox era acela de a se fi îndrăgostit de el numai din mesaje și care îi răspundea la telefon sau îl suna numai atunci când nu avea prin preajmă cerberi, o strategie pentru a-și apăra intimitatea și prietenia legată cu el. Citise niște poeme de-ale Annei de Noailles. O limbă limpidă, poetică și se gândea la Ilioara, prietena pe care a revăzut-o în 1970, la Sibiu. L-a invitat acasă la ea după 1989. Avea un dor nebun după aceea Ilioară, fetișcană cu care se juca pe râpa din spatele casei bunicii lui, căruia îi dăruise într‑o toamnă un inel făcut dintr-un fir de pelin, inel cu bobiță căci avea o floricică ce dădea să înflorească, inel de logodnă, așa cum văzuse că primise Coralia, una dintre verișoarele lui. Ilioara nu mai era acea slăbănoagă care se temea să se dea pe gheață, dar era fascinată de promoroaca ce se forma pe arbori și pe case, și care nu s-a dat în lături să se țină cu degetele mâinii drepte de nas ca să privească odată la oxiurii ce se zvârcoleau ca cetățenii turmentați aruncați în haos, în excrementele de culoare albăstrui-violacee ale verișorului Vergică, căruia îi dăduse maică-sa sirop de Vermigal și, venindu-i să se ușureze, în timp ce se jucau prin pârâiașul din spatele grădinii lui Mitulacu, n-a mai apucat să fugă până la privată134. Și-a dat jos gacii135 fără niciun fel de rușine, s-a pus pe vine și s-a ușurat lângă gardul de uluci, apoi s-a șters cu o frunză mare de brusture. Nu știa de ce acea imagine veni să-i bulverseze gândurile croite să i-o aducă în prim-plan doar pe cea care devenise o femeie rafinată, cultivată, fermecătoare și o cercetătoare importantă în domeniul relațiilor culturale dintre România și Olanda. După acea vacanță, ai lui au plecat din țară, iar el a uitat-o pe Ilioara, însă acum doar pe ea o avea în fața ochilor, doar la ea visa, la ea și la cel ce fusese odată. Își imagina cum ar fi s-o aibă în fața ochilor și să-i spună: Ți-am spus că o să mă întorc!!! Și parcă o vedea, dar totul nu era decât o himeră. S-au mai revăzut o dată, în împrejurări lipsite de redundanță. O parte din cercetările lui se datorau sprijinului și sfaturilor oferite de prietena ce i-a rămas în gând de-a lungul anilor, știa el care era, dar cum la final ca și la început e familia cea care dictează, nici de data aceea nu a avut curajul unei odisee asumate. Era o zi frumoasă ca de primăvară. Prima fiică a anului avea o trăire aparte în sufletul său. Venise pe lume într-o zi de primăvară, când luncile se deșteptaseră, când florile s-au întrecut pe ele însele mai abitir decât în alți ani pentru frumusețea momentului. Când s-a născut el, de bucurie, mamaie a împodobit toate geamurile casei cu bujori roșii, și albi, și roz. Ei, dar atunci datorită celestului soare ai fi gândit că-i primăvară, dacă nu ar fi bătut un vânticel rece, care îți tăia răsuflarea, care îți pătrundea pe sub haine și-aveai impresia că o mână de gheață își perindă degetele pe spatele tău, iar fiorul acela te ajungea până în măduva oaselor, amintindu-ți astfel că iarna nu s-a predat. Dacă nu ar fi fost mișelul vânt, ce șuiera șerpește, ar fi zis că se prevestește apariția gingașilor clopoței. Gregory tocmai își luase bunda unchiului, apoi își îndesă căciula de astrahan, Karakul sur argintiu, tot de la unchiu-său luată cu împrumut și se pregătea să iasă din casă, să meargă să-și viziteze dadele, verișoare de-ale mamei, pe dada Marieta și Floarea. Marietei îi plecase de puțin timp soțul la mânăstire, voia să se călugărească. Nu cunoștea motivul real pentru care soțul Marietei ar fi ales viața de pustnic. Nu știa ce i-a lipsit, fiindcă Marieta și omul său au dus-o întotdeauna bine. În urmă cu mulți ani au fost și-au lucrat în Libia, amândoi erau ingineri, iar când s-au întors în țară și-au cumpărat o casă imensă, cu două etaje. Marieta a fost numită directoarea unui liceu din oraș și directoare a ieșit la pensie, iar bărbatu-său a intrat în politică, astfel a ajuns să fie directorul ocolului silvic. Aveau împreună două fete, ambele realizate, una medic stomatolog, stabilită de câțiva ani în Belgia, cealaltă, doctor inginer la un centru de cercetare din Craiova și un băiat înfiat, tot inginer, stabilit într-o țară nordică. Fratele cel mic al mamei lui Gregory o căina pe Marieta, Laurențiu, verișorul său, o critica, Gregory se amuza căci atât văru-său, cât și unchiu-său erau hâtrii, iar el și-a propus să își viziteze mătușile ca să afle adevărul, dar ce adevăr?! Rătăcind printre hârțoagele puse în cuferele din podul casei, a găsit alături de tăblița pe care obișnuiau să-și lase mesaje toți ai casei și poezia Ora de dictare a lui Jacques Prévert. Și-a amintit că fratele Ilioarei a fost călcat de tramvai pe vremea când era student la politehnică, în anul al doilea, iar ea a avut o depresie și vorbind despre prieteni și prietenii ea i-ar fi spus: - Tu ai impresia că dacă te-au primit în casa lor la un pahar de vin, ți-au pus și sufletul pe tavă?... Au râs de suferința ta, mascându-și propriile suferințe căci unul dintre ei s-a căsătorit cu o femeie lăsată gravidă de altul, iar celălalt a întreținut relații sexuale cu două surori. Nu judec și nu condamn pe nimeni, fiecare știe ce are în bucătăria lui, dar cred că e timpul să alegi între mine și ei! Ca un inconștient a nesocotit vorbele ei. Avea remușcări, dar ce putea să facă? Era prea târziu pentru păreri de rău și regretele tardive nu-și au rostul. În anul acela fusese mare zaveră și în țară, iar el ca un zevzec n-a luat în seamă durerile Ilioarei și a cotit-o povestind despre altceva, ce nu avea nicio legătură cu durerea ei... - Când voiam să-mi necăjesc frații le spuneam mai în glumă, mai în serios: Eu sunt copilul dragostei, voi, ba! Căci, da, eu fusesem fructul dintâi al dragostei părinților noștri. Copăcel fiind, Oma Margareta avea să-mi povestească cum Anne-Marie și Lucian s-au căsătorit fortuit, spre necazul ei și al bunelului căci erau oameni cu stare și aveau alte așteptări de la Anne, numai că eu eram cocuță în pântecele mamei și hotărâsem să nu mă mai joc De-a mijoarca, astfel că taciturnul Siegfried nu avu încotro și trebui să-și dea, cu chiu, cu vai consimțământul, să se facă nunta. Fratele mamei nu l-a acceptat niciodată pe tata. El era un mare artist, un pictor renumit și n-a fost deloc entuziasmat că a ales un pârlit ce n-avea decât un pol în buzunar, la nuntă. Tata provenea dintr-o familie numeroasă, avea zece frați, plecase în lume să își facă un rost și-o întâlni pe mama în tabăra de la Poneasca. El era profesor de sport și făcea gimnastica de înviorare, în fiecare dimineață, cu elevii. Ea era profesoară de geografie și asista zilnic la gimnastica de înviorare, căci era comandant-instructor la detașamentul clasei a șasea și spunea că elevii echipei ei sunt prea mici pentru a-i lăsa neînsoțiți și nesupravegheați chiar și la gimnastica de înviorare. Cert e că a fost dragoste la prima vedere și după câteva zile, mergând să viziteze împrejurimile, tata s-a oferit să-i fie ghid mamei. Cunoștea locurile, știa deznădejdea celor ce veneau să se interneze la spitalul din Marila. Mulți dintre bolnavi ajungeau acolo când erau în fază terminală, când apucau să-și verse plămânii. Unii dintre ei erau aduși la spital și uitați. Familiile nu mai vroiau să-i ia acasă. Asta da, problemă! Cu ce a impresionat-o Lucian pe Anne-Marie? Cu povești triste despre bolnavii de tuberculoză sau fiindcă i-a spus o grămadă de lucruri despre Valea Almăjului, Cheile Nerei, Munții Banatului? Nici una, nici alta! A dat-o gata când i-a cântat la chitară un cântec de-al lui Brassens, Jai rendez-vous avec vous137 și mama, care se afla lângă pârâul Poneasca și-și împletise ca și copilele o coroană din margarete de câmp, și-a pus coroana pe cap ca o naiadă, și râzând, în bătaia soarelui, se uită țintă la tata și-l întrebă: Doar atât? Apoi, tot râzând, a adăugat: Nu sunt o zână efemeră, voi fi de-a pururi zâna ta, chiar dacă tu mă vei iubi pentru o clipă, chiar dacă mă vei părăsi, chiar dacă tu mă vei uita!... Tabăra de la Poneasca ne aduce pionieri Pionieri din toată țara, soli ai mândrei primăveri... În tabăra de la Poneasca m-au zămislit ei pe mine. Tata o iubea prea mult pe mama ca s-o părăsească în situația în care se afla. Timpul și faptele au dovedit marea dragoste a tatălui meu pentru Anne-Marie. - Câți copii au posibilitatea să participe la nunta părinților? Puțini. Vă spun eu, dar eu mă număr printre puținii aceia și pot să vă zic că m-am zbenguit trei zile și trei nopți în palatul de vis al mamei, fericit de fericirea lor. Cu toate că mai târziu au venit să încununeze iubirea ce sălășluia între Lucian și Anne-Marie, sora mea, Nicole, fratele meu, Andrei și mult mai târziu Francisca, eu am fost și-am rămas preferatul mamei. Între mine și ea era o legătură specială căci eram rodul dintâi al iubirii. - Câte drăcovenii nu făceam când eram mic? Îmi amintesc că-mi plăcea să desfac borcanele de compot, să le beau siropul și-apoi le puneam la loc, liniștit. Câte borcane de compot au prins mucegai din cauza asta, vă închipuiți, dar mama nu se necăjea și nu mă certa niciodată, din contră, ca să se liniștească pentru isprava făcută, începea să fredoneze Jai rendez-vous avec vous, zâmbea și-mi spunea: - Iar ai dat iama prin cămară? Eu tăceam chitic și, prins cu musca pe căciulă, în ziua aceea eram cel mai cuminte, repetam la flaut, săream să-i schimb scutecele Franciscăi și câte nu făceam, fără să mi se mai spună, numai să-mi spăl păcatele în fața mamei, care nu mă pedepsea decât cu privirea. Ochii ei adânci și negri mă țintuiau. O surprindeam de multe ori cum mustăcea, iar privirea ei parcă-mi spunea: - Știu, ai s-o mai faci și altă dată! Și-o mai făceam... Un eveniment tragic avea să spulbere bucuria căminului nostru de cleștar. Bunicul, tatăl mamei, s-a îmbolnăvit și ea, ca orice fată vrednică, a stat la căpătâiul lui, zile în șir. Tata încerca să se descurce cum putea. Avea pe capul său patru puradei care-l luau de odihnit și el sărmanul ca să nu o supere pe mama, nu îndrăznea să-i spună să se mai ostoiască cu plimbările pe la cel spital. După un veac de așteptări și chin, mama a ajuns singură la concluzia că trebuie să trăiască pentru noi, că oricât de mult l-ar fi iubit pe tataie, el avea o vârstă, iar noi, puii ei, tânjeam după ea. O singură noapte a lipsit de la căpătâiul bunicului, dar în noaptea aceea a fost o vijelie de nedescris. Cerul era brăzdat de fulgere și tunete, ba se lumina ca de ziuă, ba se lăsa o beznă groasă, ba era roșu ca focul, ba alb ca spuma mării, ba negru ca tăciunele, niciodată albastru. Copacii au fost smulși din pământ, sârme de telegraf flendurau prin văzduh ca niște harpii și ploaia s-a dezlănțuit c-un muget puternic de parcă cerul și pământul ar fi încheiat pact ca apa ploii să spele toate păcatele fetelor rătăcite. - Așa se întâmplă în fiecare an, a spus Oma, de Sfântul Ilie! A doua zi, când a ajuns la spital, mama avea să-l găsească pe tataie dus în lumea celor care nu cuvântă și pentru că ea a fost cea care l-a găsit stană de piatră, cu unghiile ca la moroi și de-un albastru-verzui, a avut un șoc. Îngerul a strigat ca în Chi Mai a lui Morricone și mama, frumosul stânjenel al tatălui meu, a început să se ofilească... Într-o dimineață m-am trezit la ora 04:44 și m-am sculat din pat pentru că nu mai puteam dormi. Cu mine se întâmpla ceva ciudat. Lângă patul meu aveam un deșteptător numeric, adică fără cadran, doar cifre. Foarte des mă uitam la ceas și atunci era ora 10:10, 11:11, 03:33... și în dimineața aceea limbile ceasului arătau ora 04:44. L-am întrebat pe prietenul meu, Camille, care este matematician, cum de se întâmplă asta, dar n-a știu să-mi dea un răspuns, habar n-avea. Nici eu nu știam cum și când se întâmplă, de obicei o dată pe săptămână, râdeam în sinea mea că nu-mi pot explica ce înseamnă asta, doar constatam că e așa. Cu o zi înainte mâncasem la restaurant tzatziki138 și n-am putut să dorm prea bine. Am coborât să iau micul dejun. Mama era cu foarfeca în mână și râdea demențial în fața oglinzii. Stătuse trează toată noaptea și ciumpăvise hainele tuturor, doar ale mele au rămas neatinse. Îmi amintesc și-acum cum plângea Nicole, era domnișoară, vroia să iasă la o seară dansantă și nu mai avea nici măcar o treanță ca să arunce pe dânsa. Doar atunci tata a înțeles că Anne trebuie internată. De câte ori o apucau crizele, eu eram cel care avea darul să-i tempereze ieșirile. Mă apropiam tiptil, o luam în brațe, îi vorbeam și stăteam așa înlănțuiți până venea salvarea. Când și când îi cântam cântecul lui Brassens care reproducea un poem de-al lui Corneille, Stances à Marquise: Marchiză, iată, mi-e fața Puțin zbârcită, Amintiți-vă că la vârsta mea Nu veți valora mai mult. Timpului îi place să aducă un afront Celor mai frumoase lucruri: Va ști să vă veștejească trandafirii Precum mi-a zbârcit și mie fruntea... Nu știu de ce cântecul acela o liniștea, dar știu că Brassens adăuga și gluma lui Tristan Bernard: Poate că voi fi bătrână odată Totuși am 26 de ani, bătrâne Corneille Și-ți fac în ciudă între timp. Asta mă face să-l regândesc pe Georges Brassens... Un aperitiv grecesc care este utilizat și ca sos pentru mai multe tipuri de mâncăruri - Vă dați seama cum am crescut noi, cei patru copii, într-o casă în care nu aveam voie să ținem cuțite, foarfeci, furculițe, într-o casă în care în orice moment se putea întâmpla ca mama, zeița noastră să fie pusă de îngerii negri în cămașa de forță? Noi, frații, am fost foarte uniți, de multe ori ne înțelegeam din priviri, dar numai eu aveam o legătură specială cu mama, căci numai mie îmi plăcea Brassens. Și‑acum, ajuns la anii senectuții, sunt de acord cu Brassens care a scris credo-ul său într-un cântec ce reprezintă aproape și credo-ul meu, Necredinciosul.
|
Dorina Măgărin 11/2/2020 |
Contact: |
|
|