Despre PARADOXURI
„Paradoxul umanităţii. Îţi faci prieteni minţind şi îţi faci duşmani spunând adevărul.”
(Aculin Levitzki ).
Cuprins.
1. Noţiunea de paradox
2 Paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului
3. Paradoxul (filozofic al) mincinosului sau paradoxul lui Epimenide.
4. Paradoxul (filozofic al) identității sau Nava lui Tezeu
5. Paradoxul identității fiinţelor umane FECUNDAREA ÎN VITRO
6. Paradoxul identității fiinţelor umane obţinute prin CLONARE
7. CONSECINŢELE reproducerii de fiinţe umane în afara relaţiilor sexuale
8. Paradoxurile ÎN LOGICĂ
9. Paradoxurile ÎN ȘTIINȚĂ
10. Paradoxurile ÎN MATEMATICĂ
11. Paradoxurile ÎN RELIGIE
12. Paradoxurile ÎN LITERATURĂ
13. Paradoxurile ÎN ECONOMIE
14. Paradoxurile ÎN POLITICĂ
Anexa nr. 1. Sensul şi conţinutul unora dintre noţiunile folosite în acest articol
Rezumat.
Noţiunea de „paradox” este foarte diferită, acesta fiind şi motivul pentru care nu există o concepţie unitară în definirea acesteia. Diferenţele, în definirea acesteia, sunt foarte mari şi ca urmare „al sensului, al conţinutului” său foarte diferit de la un domeniu la altul, al vieţii economice, sociale etc. În general se consideră că un paradox este o ciudățenie; o enormitate, o absurditate a unei afirmații, a unei situații. Pe parcursul istoriei au existat însă şi mai multe enunţuri, afirmaţii, raţionamente, „opinii oficiale”: 1) atât care au susţinut ca fiind adevărată o anumită teorie, dar care ulterior (uneori peste sute şi chiar peste mii de ani) s-a dovedit falsă, 2) cât şi care au considerat, blamat o anumită teorie, ca fiind falsă, absurdă, dar care ulterior (uneori peste secole şi chiar peste milenii) s-a dovedit ca fiind adevărată. Din textul articolului rezultă clar care este sensul şi conţinutul noţiunii de „paradox”.
Cuvinte şi expresii cheie: paradox; paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului; paradoxul mincinosului; paradoxul identității; paradoxul identității fiinţelor umane: fecundarea în vitro, fecundarea prin clonare; paradoxurile: în logică, în știință, în matematică, în religie, în literatură, în economie.
1. Noţiunea de paradox
Noţiunea de „paradox” este foarte diferită, acesta fiind şi motivul pentru care nu există o concepţie unitară în definirea acesteia.
Diferenţele, în definirea acesteia, sunt foarte mari şi ca urmare „al sensului, al conţinutului” său foarte diferit de la un domeniu la altul de activitate, al vieţii economice, sociale etc.
În zecile de dicţionare , cuvântul „paradox” cunoaşte numeroase definiţii, precum:
1) enunț contradictoriu și în același timp, demonstrabil;
2) părere, opinie absurdă, contrară unui adevăr unanim recunoscut;
3) ciudățenie; enormitate, absurditate a unei afirmații, a unei situații;
4) situație în care două idei, elemente, fenomene etc., deși ar trebui să se excludă reciproc, coexistă.
5) fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și că este fals;
6) raționament aparent just care duce la concluzii contradictorii, ce nu pot fi considerate nici adevărate, nici false;
7) părere contrară opiniunii generale;
8) lucru care la un moment dat pare absurd, dar ulterior (uneori peste sute sau mii de ani) se dovedeşte că este adevărat.
Pe parcursul istoriei au existat însă şi mai multe enunţuri, afirmaţii, raţionamente, „opinii oficiale”:
1) atât care au susţinut ca fiind adevărată o anumită teorie, dar care ulterior (uneori peste sute şi chiar mii de ani) s-a dovedit falsă,
2) cât şi care au considerat, blamat o anumită teorie, ca fiind falsă, absurdă, dar care ulterior (uneori peste secole şi chiar peste milenii) s-a dovedit ca fiind adevărată.
Provocarea este de a descoperi ce anume s-a greşit în raţionamentele false ale paradoxurilor.
În toate domeniile vieţii există numeroase paradoxuri imposibil de rezolvat.
Impresia cu care se alege o persoană atunci când ia cunoştinţă de „impasul logic” dintr-un paradox este aceea de: amuzament; de „prestidigitaţie verbală” cu cuvinte şi cu idei adevărate şi/sau false; de scamatorie (făcută cu artă şi tehnică) cu cuvinte şi cu idei logice şi ilogice, cu „adevăruri false” şi cu „minciuni mincinoase”; de joc de cuvinte şi de idei cu două judecăți contradictorii.
Exemplele ce urmează sunt edificatoare în acest sens.
2. Paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului
Un foarte bun exemplu de teorie care mii de ani a fost considerată absurdă, dar care ulterior (peste mii de ani) s-a dovedit că este adevărată, este „paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului”.
După facerea lumii, mii de ani a existat teoria geocentrică, care considera că Pământul este o planetă fixă, plată, amplasată în centrul Universului, în jurul căreia se rotesc toate celelalte planete şi Soarele. Această teorie datează, de peste 2.000 de ani, începând cu primele scrieri Sacre, preluate în Sfânta Scriptură (Biblie), în care se găseşte şi astăzi.
Galileo Galilei a fost condamnat de biserică (în anul 1633) pentru susţinerea teoriei heliocentrice, considerată de inchiziţie ca erezie, de care savantul s-a dezis în faţa autorităţilor religioase pentru a-şi salva viaţa, dar de care, în convingerile sale, nu s-a dezis niciodată cu adevărat; cu toate acestea, el a fost obligat să stea în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții.
Giordano Bruno (n. ianuarie 1548– d. 17 februarie 1600), a fost condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa heliocentrică şi asupra infinității universului, idei considerate eretice; numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.
Nicolaus Copernic (n. 19 februarie 1473 – d. 24 mai 1543) este considerat cel care a dat o fundamentate temeinică (în anul 1543) teoriei heliocentrică potrivit căreia Pământul se roteşte în jurul Soarelui, care se află în centrul Sistemului Solar, care la rândul său face parte din Calea Lactee, una dintre numeroasele galaxii din Univers, teorie care ulterior a fost dovedită ştiinţific.
3. Paradoxul (filozofic al) mincinosului sau paradoxul lui Epimenide
Epimenide, care era cretan, a scris într-un poem al său: „Cretanii, întotdeauna mincinoși, fiare ale răului, burtoși leneși. Dacă afirmația sa că toți cretanii sunt mereu mincinoși este o minciună, atunci înseamnă că toți cretanii spun adevărul, iar afirmația lui Epimenides este adevărată.”
Deci, dacă o minciună este mincinoasă, atunci înseamnă că nu s-a minţit, ci s-a spus adevărul, sau, altfel spus, „adevărul se poate spune şi printr-o minciună mincinoasă”.
Generalizând, „paradoxul mincinosului” poate fi exprimat, sintetic, astfel:
„Dacă cineva spune:
«Eu mint», minte sau spune adevărul.
Dacă ceea ce spune este fals, atunci spune adevărul, dacă este adevărat, atunci este fals.
Deci, ca enunţ, afirmaţia «Eu mint» trebuie interpretată ca o dovadă a „falsităţii propoziţiei”.
Aceasta, în schimb, ca intenţie, ea trebuie înţeleasă ca o recunoaştere a minciunii spuse.”.
Într-o altă exprimare:
Dacă cineva care spune «Eu mint» este fals, atunci spune adevărul,
Dacă cineva care spune «Eu mint» este adevărat, atunci nu spune adevărul.
Dacă cineva care spune «Eu mint», niciodată nu vei şti dacă spune adevărul sau minte, iar un asemenea om este „fals”, iar această afirmaţie trebuie interpretată ca „o dovadă a falsităţii propoziţiei”.
Paradoxul mincinosului preocupă filozofii de aproape 2.500 de ani , atât pentru a înţelege cât mai bine viaţa, în general, şi pe cea politică, în special, cât şi pentru a dezvolta gândirea critică (benefică).
Paradoxul mincinosului, prin care se afirmă că „Îţi faci prieteni minţind şi îţi faci duşmani spunând adevărul” a ajuns să fie considerat „Paradoxul umanităţii”.
Mai mult chiar, istoria oferă numeroase exemple de adevăruri conform cărora „Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul”
Întrebarea, fundamentală care se pune este următoarea: afirmaţia „Îţi faci prieteni minţind şi îţi faci duşmani spunând adevărul” este adevărată sau este falsă ?
Părerile nu numai că sunt împărţite, dar se merge până acolo încât sunt tot mai multe puncte de vedere care susţin că această afirmaţie exprimă tot mai mult adevărul lumii în care trăim, fapt pentru care îşi merită numele de „paradoxul umanităţii”.
Viaţa a demonstrat că, în general, oamenii aflaţi la putere, în politică, în afaceri (şi, pe zi ce trece, tot mai mulţi oameni de rând), trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea după unele „adevăruri axiomatice”, confirmate de viaţă, care nu mai trebuie demonstrate, precum:
1) printre „prieteni duşmănoşi şi duşmani prietenoşi”,
2) „una gândeşte, alta spune şi altceva face”, şi mai afirmă cu aroganță că e cinstit,
3) „vorba a fost dată omului spre a-şi ascunde gândurile”; acest mod de gândire „paradoxal” se aplicată din toate timpurile (chiar de la Cain, primul copil al lui Adam şi Eva, care şi-a omorât fratele, pe Abel, fără ca acesta să aibă vreo vină), dar a fost formulat ca făcând parte din „arta politică” de către Talleyrand, Richelieu, Voltaire, Edward Young, Oliver Goldsmith etc.
Viaţa a demonstrat că sunt numeroase situaţiile în care, chiar şi ca om cinstit, nu poţi să spui adevărul pentru a nu-ţi face duşmani, şi chiar pentru a nu plăti cu viaţa, în anumite cazuri.
Galileo Galilei, pentru a-şi salva viaţa, a fost obligat să mintă inchiziţia, prin a se dezice de concepţia sa heliocentrică, de care însă nu s-a dezis niciodată cu adevărat în convingerile sale.
Giordano Bruno însă nu a putut accepta să spună o minciună, nici chiar şi pentru a-şi salva viaţa, fapt pentru care a şi fost omorât de inchiziţie (prin arderea pe rug).
Umanitatea ar fi avut enorm de mult de câştigat dacă şi Giordano Bruno ar fi acceptat să mintă inchiziţia, dar pentru Giordano Bruno adevărul a fost mai presus decât viaţa sa.
Deci, în timp ce Galileo Galilei şi-a salvat viaţa minţind, Giordano Bruno a fost omorât pentru că nu a putut minţi.
Este o foarte bună şi incontestabilă dovadă a „paradoxului umanităţii” care confirmă faptul că istoria este plină de exemple de oameni, numeroşi geniali, mari patrioţi etc., dintre care „unii şi-au salvat viaţa minţind, iar alţii au fost omorâţi spunând adevărul”.
Un exemplu edificator pentru români este cel al lui Constantin Brîncoveanu, care a fost omorât, împreună cu cei patru fii ai săi, pentru că nu a putut minţi că se leapădă de credinţa sa creştinească şi că îmbrăţişează credinţa stăpânirii otomane.
„Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul” poate să fie considerat „Paradoxul vieţii prin minciună sau prin adevăr”.
4. Paradoxul (filozofic al) identității sau Nava lui Tezeu
Este un experiment mental în metafizica identității care ridică următoarea problemă: dacă o navă (sau un obiect în general), în care toate componentele sale au fost înlocuite, mai rămâne (în mod fundamental) același obiect ?
Problema începe să devină, în viitor, foarte serioasă şi în ceea ce priveşte „Paradoxul identității fiinţei umane”.
Aceasta fie şi numai din următoarele „evoluţii ale fiinţei umane”:
1. Tot mai multe persoane se nasc în afara unei relaţii sexuale.
2. Reproducerea se separă tot mai mult de sexualitate: sexualitatea va ţine de domnia plăcerii, iar reproducerea de cea a laboratoarelor.
3. Lumea nu va mai fi decât o justapunere de masturbări.
4. Fecundarea în vitro, care este o „sexualitate artificială”, se practică pe scară tot mai mare şi prin tehnici tot mai sofistificate.
5. Clonarea reproductivă de fiinţe umane (crearea de copii identice).
5. Paradoxul identității fiinţelor umane FECUNDAREA ÎN VITRO
Fertilizarea în vitro (FIV) înseamnă crearea embrionului în afara unui act sexual natural, în afara corpului uman, într-un laborator, într-o eprubetă, după următoarea „tehnologie”:
1. Se stimulează hormonal ovarelor, după care sunt extrase ovocitele (celulele germinative feminine) din ovarele femeii respective, notată cu „F1”.
2. Aceste ovocite se pun în contact (la fertilizare) cu spermatozoizii într-un laborator, într-o eprubetă, în vitro, cu spermatozoizii donaţi de un bărbat donator, care este, în general, anonim, notat cu „B1”.
3. Spermatozoizii vor fecunda ovocitele şi astfel se va obţine un embrion, care va fi transferat (în general la 72 ore de la concepţie) în uterul unei femei numită „mamă purtătoare”, notată cu „F2”, unde acesta (embrionul) va continua să se dezvolte, rezultând „sarcina”.
O „mamă purtătoare”, care este o „mamă surogat”, o „mamă de împrumut”, este o femeie care acceptă, în urma unui acord (plătit), să rămână însărcinată cu obiectivul de a da naștere unui copil care va fi crescut de o altă familie sau persoană ca fiu propriu. Este o „maternitate de substituție” în baza unui contract sau a unei „înțelegeri de gestație”. Embrionul, respectiv fătul, care este purtat în pântece de către „mama purtătoare” nu are nicio legătură genetică cu copilul pe care îl poartă.
4. După naştere, „mama purtătoare” predă copilul „mamei crescătoare”, notată cu „F3”, care, ca şi bărbatul său, nu are nicio legătură genetică cu copilul pe care îl creşte.
Întrebarea care se pune este următoarea: care este identitatea acestui copil ?
Răspunsul la această întrebare este „paradoxul identității fiinţei umane fertilizarea în vitro”.
6. Paradoxul identității fiinţelor umane obţinute prin CLONARE
Clonarea este o forma de reproducere tot în afara relaţiilor sexuale, tot în afara corpului uman, adică într-un laborator, într-o eprubetă.
Un copil produs prin clonare este duplicatul genetic al unei persoane existente.
Clona nu va fi nici fiica sau fiul, nici sora sau fratele geamăn al persoanei clonate, ci va intra într-o nouă categorie.
Clonarea reproductivă va transforma copiii clonaţi şi oamenii, în general, în obiecte care pot fi construite pentru a prezenta anumite caracteristici, şi anume „copii la comandă”.
7. CONSECINŢELE reproducerii de fiinţe umane în afara relaţiilor sexuale
Aceste „evoluţii”, de reproducere (concepere) de fiinţe umane în afara relaţiilor sexuale, în afara fiinţei umane, vor face ca:
„Până la urmă, fiinţa umană va fi fabricată ca un artefact pe măsură, într-un uter artificial având caracteristici alese anterior.
Fiinţa umană va deveni atunci un obiect de piaţă”.
[…] „Graţie formidabilelor progrese pe care le putem aştepta de la nonoştiinţe, fiecare va spera chiar să-şi transfere într-un alt corp conştiinţa de sine, să-şi procure propriul dublu, dar şi copii ale fiinţelor iubite, bărbaţi şi femei de vis, hibrizi fabricaţi cu trăsături particulare selectate astfel încât să corespundă unor obiective precise.
Unii vor căuta chiar să depăşească specia umană printr-o formă de viaţă şi de inteligenţă diferită, superioară.
În această ultimă versiune a hiperimperiului, moartea va fi amânată până la dispariţia ultimei clone a sinelui care va avea conştiinţă de sine, chiar până la uitarea tuturor clonelor rezultate din propria fiinţă de către toate celelalte clone rezultate din altcineva.
Apoi omul fabricat în sfârşit ca un artefact, nu va mai cunoaşte moartea: după modelul tuturor produselor industriale, el nu va mai putea muri, pentru că, de fapt, nu s-a născut niciodată” .
Această „ultimă omucidere a oamenilor transformaţi în maşini” nu va avea loc numai dacă omenirea va avea capacitatea să conştientizeze, de pe acum, asupra faptului că această ultimă „dezvoltare” a sa va fi şi ultima.
În Anexa nr. 1 sunt redate unele dintre noţiunile folosite în acest material.
8. Paradoxurile ÎN LOGICĂ
Un paradox logic este o contradicție care are statutul unei concluzii corecte logic și, în același timp, reprezintă un raționament care duce la concluzii care se exclud reciproc.
Eroarea logică a paradoxului se explică prin alegerea greșită a premizelor logice, de exemplu atunci când vine vorba de obiecte care nu sunt clar definite.
9. Paradoxurile ÎN ȘTIINȚĂ
Cu toate că folosesc logica drept instrument al cunoașterii, paradoxurile în știință sunt generate atât de unele contradicții în abordarea teoretică a aceleiaşi probleme, cât şi de unele contradicții dintre abordările teoretice şi cele practice, pe aceeaşi temă.
Aceste contradicţii (= paradoxuri) sunt cauzate de mai mulţi factori, precum: erorile logice în construirea judecăților; imperfecțiunea metodelor științifice existente; acuratețea insuficientă a instrumentelor folosite în experimente; inadecvarea idealizării acceptate, adică axiomatizarea greșită a teoriilor etc.
Paradoxurile ştiinţifice stimulează noi cercetări, ajută la o înțelegere mai profundă a teoriei, a postulatelor sale „evidente” și, deseori, duce la revizuirea completă a acesteia.
10. Paradoxurile ÎN MATEMATICĂ
Paradoxurile matematice sunt: raţionamente care conduc la concluzii absurde ca urmare a unor greşeli ascunse; enunţuri contradictoriu şi, în acelaşi timp demonstrabile; afirmaţii care pot fi demonstrate şi ca adevărate şi ca false.
Este însă un adevăr axiomatic faptul că demonstraţia unei absurdităţi nu poate fi corectă.
Problema de a se găsi unde s-a strecurat greşeala este pasionantă.
Demonstraţia unei absurdităţi conţine întotdeauna o „hibă”.
A căuta şi a găsi „hiba”, este un exerciţiu pe cât de plăcut şi de amuzant, pe atât de greoi şi de util, căci reprezintă un bun examen al cunoştinţelor matematice şi un excelent antrenament al spiritului de observaţie şi de analiză.
11. Paradoxurile ÎN RELIGIE
Şi acestea sunt foarte numeroase în fiecare din cele circa 4.300 de religii câte există în lume.
Creștinismul, care este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam, este religia şi cea mai divizată şi cea care conţine cele mai multe paradoxuri biblice, alături de paradoxurile din iudaism.
Fără a intra în amănunte, prezint (în sinteză) numai paradoxul „Liberului arbitru”.
Dacă Dumnezeu este atotputernic şi ştie ce vom face încă dinainte să ne creeze, cum mai poate exista liberul arbitru (concepţie potrivit căreia omul ar avea libertate nemărginită de a acţiona după voinţa sa)?
Altfel spus, „Dacă există un Dumnezeu atât de bun şi atotputernic, care ştie şi stabileşte ce vom face încă dinainte să ne creeze, de ce este o lume atât de rea prin propriile sale acţiuni (libere, cele mai multe nebuneşti, malefice)?”
12. Paradoxurile ÎN LITERATURĂ
Poeţii, în momentele lor de „contemplare vie” au reuşit o justă reflectare, prin ironie, a unor aspecte esenţiale ale vieţii.
Paradoxurile în literatură sunt şi acestea pe cât de numeroase, pe atât de diverse, de la cele mai frumoase, amuzante, haioase, în care se spun mari „adevăruri prin ironie”, până la cele care ridică probleme fundamentale ale existenţei fiinţei umane.
Exemplele ce urmează sunt edificatoare în acest sens.
Poezia „Satira Epocei”, de Alexandru Macedonski.
Sunt numeroase părerile care consideră că „paradoxurile societăţii româneşti, prin care se spun şi mari adevăriri”, sunt destul de bine exprimate în această poezie, redată mai jos.
Ca să te-nsori
Te-nsori cu plată,
Iar ca să mori,
E şi mai lată;
Ca să trăieşti,
Ce cheltuieşti?...
Ca să boleşti,
Cu ce plăteşti?
Cum stăm acuma,
E groasă gluma:
Nu poţi să mori,
Nici să te-nsori,
Nici să boleşti,
Nici să trăieşti!
Am considerat că, la paradoxurile din literatură, se impune să fie prezentate şi următoarele versuri, pe cât de haioase, de absurde, de paradoxale, pe atât de frumoase.
Într-o noapte întunecoasă
Când soarele lucea pe cer
Pe o stradă lungă-scurtă
Se ducea un om venind
Era mare-mititel,
Avea păr dar era chel.
N-avea cap şi n-avea gură,
Şi mergea singur vorbind,
Și-n tăcerea lui profundă
Se-auzea bolborosind
Un poet cu barca-n casă
Se plimba ca un boier
Vedea oameni de hârtie
Şi cu dinţi de caşcaval,
Dansau rumba pe o sârmă,
Şi mâncau carne de cal.
La lumina lămpii stinsă
Când citeam o carte nescrisă
Un poet citea-n picioare,
Stând pe burtă-ntins la soare.
Alţi doi oameni de hârtie
Cu mustăți din mult mărar
Jucau hora pe câmpie
Si râdeau de un măgar.
Măgarul striga la lună,
Dormind legănat de vânt
Luminat în multă beznă
Cerând raiul pe pământ
13. Paradoxurile ÎN ECONOMIE
Economia, în general, are şi ea numeroase paradoxuri.
Economia României are însă şi mai multe paradoxuri, dintre care îmi permit să formulez următoarele:
1. Veniturile, din salarii, din pensii, cresc, dar puterea de cumpărare din acestea scade.
2. Laptele obţinut prin truda românilor este mai ieftin decât apa extrasă de străini din zăcămintele noastre.
3. Din 1990 şi până în prezent „am muncit puţin, dar am trăit bine” prin sporirea datoriei şi prin vânzarea bogăţiilor acumulate în regimul trecut, când „am muncit mult, dar am trăit prost”. România postdecembristă este într-o continuă petrecere („muncind puţin, dar trăind bine”), lăsând enormele datorii contractate să le plătească generaţiile viitoare (care vor fi obligate să „muncească mult şi să trăiască prost”). Datoriile şi cheltuielile făcute în perioada postdecembristă vor reduce nivelul de trai al urmaşilor noştri şi vor face ca firmele româneşti să aibă o influenţă şi o importanţă aproape inexistentă în afacerile mondiale.
4. România postdecembristă s-a mândrit şi se mândreşte cu prieteni duşmănoşi şi cu duşmani prietenoşi, care ne-au secătuit de bogăţiile materiale şi imateriale, ale subsolului şi ale solului.
5. Numai în România a fost posibil „paradoxul” ca mii de firme, în special cu capital străin, să se înregistreze, timp de 15 – 20 de ani, cu nerealizări de profit (cu pierderi de profit, cu cheltuieli mai mari decât veniturile), dar de îmbogăţit să se îmbogăţească rapid şi exorbitant.
6. România a ajuns paradoxul Europei: se câștigă mai bine la stat decât la privat. În statele dezvoltate, situaţia este invers: se câștigă mai bine în mediul privat.
Dar nu numai economia României are multe paradoxuri, ci şi societatea românească are numeroase paradoxuri. O discuţie pe această temă este foarte complicată şi ar necesita un spaţiu destul de mare.
14. Paradoxurile ÎN POLITICĂ
Este foarte greu să vorbeşti despre paradoxurile din gândirea şi din activitatea oamenilor care „una gândesc, alta spun şi alta fac”.
Consider că următoarele citate (dintre sutele care există pe această temă) definesc destul de bine paradoxurile din politică.
„Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile”. (Iosif Stalin).
„Inaptocraţia este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce, şi care împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare să se întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin confiscarea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă”. (după Jean d'Ormesson: Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse al limbii franceze).
„Cleptocraţía este un Guvern ai cărui membri caută, în primul rând, să obţină avantaje personale (materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează”. (Conform DEX).
„Schimbare politică. Alţi ciobani, alţi câini, aceleaşi oi”. (Valeriu Butulescu - Frunze fără ram.).
„Paradoxul democraţiei, prin alegeri libere: oameni fără demnitate devin demnitari”. (Valeriu Butulescu).
„Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu despre politică).
Anexa nr. 1
Sensul şi conţinutul unora dintre noţiunile folosite în acest articol
În ceea ce priveşte unele dintre noţiunile folosite în acest material, din studiul literaturii de specialitate se deduce că sensul şi conţinutul acestora este următorul:
Sintagma „fiinţa umană fabricată ca un artefact”, aceasta are sensul de „fiinţa umană fabricată artificial, de origine artificială”.
Hiperimperiul este folosit cu sensul de „un sistem de deconstrucţie a tuturor serviciilor publice, a pieţelor, apoi a democraţiilor şi, în sfârşit, a statelor şi a naţiunilor, după care toate vor fi integrate într-o singură lume planetară, fără structuri statale”.
Nonoştiinţele şi nanotehnologiile.
Noţiunile „nanoştiinţe” şi „nanotehnologii” erau considerate, până în urmă cu numai câţiva zeci de ani, de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Astăzi acestea au devenit o realitate.
Nanotehnologiile reprezintã ingineria la o scară foarte mică. Acestea pot fi aplicate în numeroase domenii, cum ar fi sănătatea şi medicina, tehnologia informaţiei şi comunicaţiile, energia şi mediul înconjurător. Ele funcţionează la nanoscară - scara moleculelor individuale. Pe piaţă există deja peste 1.000 de produse care folosesc nanomateriale. Într-un sens restrâns, nanotehnologia reprezintă orice tehnologie ce se bazează pe abilitatea de a construi structuri complexe respectând specificații la nivel atomic folosindu-se de sinteza mecanică. Structurile nanometrice nu numai că sunt foarte mici, ajungându-se chiar până la scara atomică, dar ele posedă unele proprietăți total deosebite și neașteptate, în comparație cu aceeași substanță luată la nivel macroscopic.
Un nanometru (notat cu „nm”) reprezintă a miliarda parte (10-9) dintr-un metru, adică 0,000 000 001 metri sau a milioana parte dintr-un milimetru. Cu alte cuvinte: „Un nanometru este mai mic decât un mãr la fel cum un măr este mai mic decât planeta Pământ”.
Nanotehnologiile gestionează materiale cu dimensiuni în scara nanometrilor, aproximativ între 1 şi 100 nm. Această scarã este denumită nanoscară.
Nanoştiinţa este ştiinţa lucrurilor foarte mici.
Nano este prefixul pentru unităţile cu dimensiunea10-9 .
Un nanometru este a miliarda parte dintr-un metru, respectiv a miliona parte dintr-un milimetru.
Nanoscala este definită în mod normal ca având între1 nm şi100 nm.
Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_paradoxuri - conţine o „Listă de paradoxuri”, „De la Wikipedia, enciclopedia liberă”.
http://www.citatepedia.ro/index.php?id=292285
https://www.protv.ro/divertisment/7-paradoxuri-imposibil-de-rezolvat.html şi https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_paradoxuri
https://playtech.ro/2015/paradoxurile-faimoase-care-iti-vor-da-mintea-peste-cap/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Paradox
https://ro.wikipedia.org/wiki/Paradox).
http://depmath.ulbsibiu.ro/educamath/em/vol3nr1_2/buzatu/buzatu.pdf.
https://www.shtiu.ro/cate-religii-sunt-in-lume-cate-religii-sunt-in-romania-22916.html
https://www.resursecrestine.ro/eseuri/75210/100-de-paradoxuri-din-domeniul-religios-sau-ce-fac-oamenii-in-raport-cu-ce-a-zis-dumnezeu-ca
https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-7743390-cateva-paradoxuri-din-economie-modul-care-romania-vizata-ele.htm
http://nanopinion.archiv.zsi.at/ro/about-nano/ce-sunt-nanotehnologiile.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nanotehnologie
Jacques Attali. „Scurtă istorie a viitorului”, Editura Polirom, 2016. Pentru noţiunea de „Hiperimperiu” vezi Capitolul 4: Primul val al viitorului: hiperimperiul, pg. 176 – 221. Pentru „fiinţa umană va fi fabricată ca un artefact” vezi pg. 219 – 220 din acelaşi capitol. Jacques ATTALI „Scurtă istorie a viitorului”, editura Polirom, 2016, pg. 219 – 220. În format PDF, cartea se află pe Site-ul https://books.google.ro/books?id=hi-TDwAAQBAJ&pg=PT157&lpg=PT157&dq=justapunere+de+masturb%C4%83ri&source=bl&ots=rRDcKty4dM&sig=ACfU3U1wfoSGULgx-tHupxqY6YTX-hhKsQ&hl=en&sa=X&ved=2ahUKEwjrvpP7s9TrAhXXUhUIHbhwBdwQ6AEwAHoECAMQAQ#v=onepage&q=justapunere%20de%20masturb%C4%83ri&f=false
https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_paradoxuri - conţine o „Listă de paradoxuri”, „De la Wikipedia, enciclopedia liberă”.
|
N. Grigorie Lăcriţa 11/1/2020 |
Contact: |
|
|
