De vorbă cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu
(„Despre povestea unei cărți, a unui timp, a literaturii pentru copii, despre nostalgie și prietenie.Totul pornește astăzi de pe Facebook și faptul că cineva (doamna Ionela Gavriliu) a scris ceva care m-a tulburat foarte. A scris: „Am adorat cartea asta...” A fost cel mai frumos cadou.” (scrie Cleopatra Lorințiu)
Irina AIRINEI: Înainte de toate te-aș întreba care a fost cel mai frumos moment din viața ta, în ultima perioadă?
Cleopatra LORINȚIU: Cel mai frumos moment a fost acela în care am văzut pe Facebook un comentariu așezat sub aunțul editurii Universul Academic, scris de cineva total necunoscut mie, doamna Ionela Gavriliu, după reeditarea cărții „Fetița care eram”. Cineva care scria atât „Am adorat cartea asta...”.
Irina AIRINEI: Dar multă lume te felicitase și te alintase pentru reeditare. Chiar și eu! Mă simt nedreptățită. Ana Iorga îți dedicase emisiuni pe un canal de televiziune foarte frecventat, i-ai pus o frază spusă de ea odinioară dintr-o emisiune „Cărțile vieții mele”, pe coperta a patra a reeditării, Diana Soare a scris ceva remarcabil, nu te plânge că nu ai fost luată în seamă.
Cleopatra LORINȚIU: Nu mă plâng, sunt recunoscătoare cititorilor mei, chiar și aceia care obligați de includerea unor texte în programele școlare, în manuale și caietele acelea de referate (care nu existau pe când eu eram școlăriță) au ajuns măcar fragmentar la carte. De altfel literatura pentru copii a fost o dorință a mea de vreo 25 de ani, după care mi-am dat seama că sunt confuză în privința termenului și am abandonat.
Irina AIRINEI: Cum adică „confuză”? Dar ce e în defintitiv „literatura pentru copii”? Ce e sintagma asta? Dincolo de o Secție din breasla Uniunii Scriitorilor confruntată cu mari probleme mai degrabă cu iz sindical.
Cleopatra LORINȚIU: Nu sunt membră a acestei secții din USR, eu intrasesem în Uniune mai înainte, în 1980, sunt în Secția poezie. Întrebarea ta e interesantă, răspunsul are însă nevoie de câteva clarificări. A existat mereu o literatură pentru copii: poveștile, basmele, legendele populare s-au tot transmis prin generații, apoi treptat treptat autorii au început să scrie fie pentru copii fie despre copilărie. Un soi de amalgam. Oare Singur pe lume de Hector Malot, prima carte pe care mi-a citit-o mama la Anieș, și pe care am învățat eu literele și să citesc, e o carte „pentru copii”? Nu aș fi sigură de un răspuns pozitiv. Jack de Alphone Daudet, tot Andersen , Nils Holgerson al Selmei Lagerloff, Tom Sawyer și Huckleberry Finn, genialul Mark Twain, Dickens, ca sa nu mai vorbim de „Alice în Țara Minunilor” a lui Lewis Caroll. Aș zice doar că sunt cărți care pot fi citite și de copii. Sigur că trebuie să facem acea diferențiere între poezioarele sau prozele scrise în scop educativ, de care e plină lumea și a fost, asemeni, și literatura română. Necazul e că din pricina acestor exerciții de multe ori pseudo-literare, au fost băgate într-o categorie „inferioară” și oricum neglijată total de critica literară (aceea care stă la o catedră nevăzută și dă note...) majoritatea cărților din așa zisa literatură pentru copii. Da la noi, din literatura postbelică au scris ca să zic așa „pentru copii” foarte mulți autori: de la genialul Mihail Sadoveanu și uluitorul Tudor Arghezi la generațiile următoare: Sorescu, Nichita, Blandiana, Constanța Buzea, Tomozei, Andrițoiu, Silvia Kerim, Daniela Crăsnaru, Passionaria Stoicescu, Constantin Chiriță, Tudor Vasiliu, Nicuță Tănase, Ion Ochinciuc, Sântimbreanu, Gica Iuteș, SoniaLarian, Dumitru M. Ion, toți cei care au vrut preț de o clipă să se copilărească și bine au făcut. În același timp, cărți care explorează copilăria, ca univers uluitor, cărți care pot fi citite de oricine nu sunt așa de multe. Să facem paralele. Iată de pildă Fermina Marquez a lui Valery Larbaud sau Cărarea pierdută a lui Fournier... Noi o avem pe Otilia Cazimir cu A murit Luchi, expediată cu cruzime minimalizatoare, în două vorbe, de aprigul G.Călinescu în a sa monumentală Istorie... La francezi, autorii care au scris despre și pentru copii sunt pe piedestal, iubiți, citiți, evocați. La noi nu. Sunt multe cărți cu adevărat remarcabile în literatura noastră contemporană și autorii lor, în mare parte trimiși, în amintire din pricina unor obiceiuri tâmpite așa zis educaționale și pedagogice ale vremii...
Irina AIRINEI: Dar și tu tu te-ai confruntat cu impunerile unei vremi, cu limitările unei propagande.
Cleopatra LORINȚIU: Da, era un fel de joc de-a șoarecele și pisica, așa încât până la urmă să poți publica ce vrei. Totuși, pot spune că redactorii de carte de la Editura Ion Creangă (mă refer finele anilor 70 si anii optzeci, cei pe care îi cunosc eu din experiența mea) erau, în mare, complicii autorilor, nu am prea avut probleme cu refacerile, rescrierile, scosul de cuvinte...
Irina AIRINEI: Asta până la „Fetița care eram”.
Cleopatra LORINȚIU: Da, până la „Fetița...” și dacă stau sa mă gândesc, nu. Înainte de „Fetița”... Marea încercare a fost o altă carte, a apărut sub titlul complet aiurea de Exerciții de vacanță, ea se numise Vești din Molidia. Acolo ajutorul meu a fost scriitoarea Gica Iuteș de la Almanahul Viața Românească, ea a publicat în Almanah un fragment din acea poveste care se petrecea într-un domeniu imaginar numit Molidia, în care un pisic portocaliu, închipuit și dictator își subordona toată suflarea, își privilegia în mod ostentativ familia, îi obliga pe ceilalți să stea înghesuiți, să fie umiliți, să rabde de foame.El se numea Arpitemi. Povestea a fost întai publicată de Gica și apoi a apărut și în carte, a fost o conspirație foarte frumoasă la apariția cărții, apoi a primit Premiul Asociației Scriitorilor București, toată lumea a fost solidară pentru că scopul principal era existența unui text publicat și nu dorința de a deveni un caz politic, de a juca un rol de dizidență care să se lase cu analize și pedepse sau chiar destituiri, ci dimpotrivă, de a proteja redactorii de carte și autorul însuși. Dar despre „legendele” acelui timp se va scrie poate altă dată. Cert e că în strâmta lume a scriitorilor pentru copii „Vești din Molidia” își făcuse un nume, când ne vedeam pe culoarele editurilor, redacțiilor sau la restaurantul celebru a Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei poreclit „La Madame Candrea”, mulți îmi făceau cu ochiul într-o complicitate pe care eu o apreciam.Și care îmi dădea curaj. În acest context am predat la editură manuscrisul cu „Fetița care eram.”
Irina AIRINEI: Deci ochii cenzurii erau mai vigilenți acum dat fiind episodul cu „Veștile din Molidia”?
Cleopatra LORINȚIU: Întâi mi s-a impus schimbarea titlului, s-a inventat ceva adecvat, „Coronița de premiant,” apoi a fost sunată ilustratoarea Octavia Țaralungă și i s-au cerut ceva copii cu uniforme școlare reglementare și dacă se poate echipamente de șoimi sau pionieri, condiție fermă pentru apariția cărții. S-a tărăgănat dincolo de orice limită... ani în șir... până la urmă bunul de tipar s-a dat la sfîrșit de noiembrie 1989 și cartea era în depozitul tipografiei în decembrie 1989. Daca vă amintiți valul revoluționar de atunci (îl descrie obiectiv și magistral Ion Cristoiu, de altfel) veți înțelege că s-a preferat topirea tirajului... eu am rămas cu exemplarul de semnal cu titlul Coronița de premiant.
Irina AIRINEI: Ce poveste a avut si cartea asta! În viața ta cam totul se transformă în poveste... Deci pentru tine perioada post revoluționara a început cu topirea integrală a acestui tiraj. Se poate să fi fost și vreo antipatie personală la mijloc... Eu am văzut cartea si am observat că nu există absolut nici o diferență de text între acea carte topită și cea care avea să apară după revoluție.
Cleopatra LORINȚIU: Exact.Cea mai dezamagită a fost Ica Țaralungă, care adorase cartea și făcuse desene delicioase: acela în care fetița se ascunde sub masa de la țară , și stă acolo speriată printre faldurile de cârpă în timpul cinei adulților ca să nu fie văzută îmbrăcată mai ponosit, cu un trening uzat, devenise un motiv de zâmbet pentru mulți...Și Ica Țarălungă s-a întâlnit cu un domn redactor, pe care îl știa de la Apimondia unde colaboraseră, îl chema Bodolea Sorin și era la editura Intact, privată... așa că am avut noroc, fără această conjuctura eu singură nu aș fi publicat cartea, nefiind o persoana perseverentă și luptătoare. Cred ca ai văzut... La reeditarea din acest an, daca nu ai fi fost tu să faci legatura cu Universul Academic, aceasta carte nu ar fi apărut...
Irina AIRINEI: E curios că spui asta... ai publicat atâtea cărți. Îmi aduc aminte ce succes ai avut in Republica Moldova când ați lansat cartea la Chișinău, în 1992, împreună cu Spiridon Vangheli, miticul autor al Ispărvilor lui Guguță...
Cleopatra LORINȚIU: Așa e, ne-a sprijinit secția pentru copii a Bibliotecii Metropolitane Mihai Sadoveanu atunci, dar lumea s-a schimbat, editurile merg din câte am văzut acum după alte criterii și sincer, mi se pare că îi rămâne autorului sarcina de a bate la uși și chiar de a explica cine e... Înainte ne sunau redactorii de carte să ne ceară povestiri sau cărți... mare diferență.
Irina AIRINEI: Observ că vorbești cu tandrețe si recunoștință despre redactori, am mai observat asta și cind m-am ocupat de cărțile pentru copii ale Mariei Găitan Mozes...
Cleopatra LORINȚIU: E normal: fără sprijinul și chiar perseverența unor redactori de la reviste precum Lidia Novac, Emilia Căldăraru, Mihaela Monoranu, Ovidiu Zotta, Petre Ghelmez, Gica Iuteș sau de la edituri precum Gh.D. Vasile (și el fusese student la celebra Școală de literatură Mihai Eminescu) eu pot spune că aceste cărți nu ar fi existat. Așa ferfenițite cum sunt ele acum, prin bibliotecile țării... Țin minte că Libeluliana cartea mea de povestiri din 1979 ilustrată sublim de Elena Boariu, (nu e un epitet aruncat la întâmplare!) avea atunci un tiraj de zeci de mii de exemplare.
Irina AIRINEI: Deci spre ce se îndreaptă literatura pentru copii acum?
Cleopatra LORINȚIU: Spre un gen de literatură de aventură și fantastic, cu tot felul de preluări, aluzii, pastișe după poveștile vechi, din legende, din basme, topite în creuzete foarte performante de work shop literar și care au nevoie până la urmă de suportul cinematografic. Mă tem că superbele descrieri și stările de suflet din literatura de până acum nu își mai au locul. Succesul planetar al doamnei britanice J.K.Rowling cu lumea vrăjitoriilor adorate de copii și adolescenți, ne demonstrează doar că în continuare e nevoie de acest gen. Clive Staples Lewis autorul Poveștilor Narniei (1898-1963) era bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkien autorul celebrului roman „Stăpânul inelelor.” Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford și sufletul grupului literar The Inklings - erau entuziaști literari ce prețuiau valoarea narațiunii în ficțiune și care încurajau scrierea de opere fantastice. Deci asităm la succesul modial uriaș al unui mic grup literar, devenit mitic, pasionați autori de fantastic care se întâlneau într-un bar. Sper doar, sincer, că acest gen și modă, nu vor distruge alte teme și idei din literatura citită și de copii și preadolescenți. Și că generațiile care vor veni vor avea încă disponibilitatea de a nu arunca la coș literatura care nu devine film tip rețetă holywodiană sau disney, ceea ce încă nu e sigur.
Irina AIRINEI: Știi că la capătul unor interviuri de acest gen, căci de fapt vorbim despre „Fetița care eram” reeditată autorul e rugat să vorbească despre proiecte.
Cleopatra LORINȚIU: Nu, nu urmează nici un proiect. Sigur că mi-ar place să văd reeditate celelalte cărți ale mele pentru copii, Libeluliada, Exerciții de vacanță, Un ghem de vise și mai ales Vîrsta de aur, traducerea mea din Kenneth Grahame la care am muncit enorm (e autorul Vântului prin sălcii dacă țineți minte)... Dar de scris pentru copii nu voi mai scrie nici măcar pentru a-mi încânta nepoțica Eliza. Pentru că știu că e un timp pentru toate iar timpul acesta, al inocenței,al nostalgiei blânde, al farmecului glumeț, al bucuriei vieții, pentru mine, a trecut.
----------------------
A consemnat,
Irina AIRINEI
Tel Aviv, Israel
|
Irina Airinei 11/1/2020 |
Contact: |
|
|
