„Sinestezii”, autor Gabriela Banu
Editura Betta, 2020, roman, „Sinestezii”, autor Gabriela Banu, o carte apărută cu sprijinul lui Costin Aurelian Banu
- redactor de carte, în tehnoredactarea Melioarei Velicu, graficii Anei Tudor și Alexandrei Petrea, care au realizat coperțile.
O carte pentru care editura trebuie felicitată nu numai pentru faptul că a repus în circulație un autor de valoare, dar a lansat în spațiul public un exemplar de carte frumos tipărită, un tipar corect și uniform în structura textului, fără sublinieri inutile și de prost gust.
Lăudăm și alegerea Moto-ului bacovian în context cu textul: „O pictură parfumată cu vibrări de violet”.
În aprecierile sau criticile pe care cititorii trebuie să le facă, subliniem, din strat, că romanul are la sfârșit un capitol cu o „Notă bio-bibliografică” referitoare la autoare și trei mențiuni care se referă la opera literară a Gabrielei Banu, foarte importante, și care vorbește despre calitatea și cantitatea de potențial creator artistic, în speță, literar: „Traduceri din limba portugheză”, „Traduceri din și în limba spaniolă”, „Proză”
...Tabloul ei de prezentare este completat cu „Referințe critice” în care îi reîntâlnim, prin prisma creației literare a Gabrilelei Banu, pe: Aureliu Gogi („...un discurs elaborat, intelectualizat”), N.D. Fruntelată („cartea unui autor deștept și talentat), Nicolae Georgescu („Romanul «Cometa de odaie» rezistă prin cugetarea adâncă, prin jocul de cuvinte alert și scriitura artistică”), Eliza Roha („Paleta personajelor este diversă, povestirea «Vârtej», de
la mediul rafinat intelectualist la umila comunitate a săracilor și dezmoșteniților norocului”), Radu Voinescu („adevărată perlă a scrisului”), Ana Dobre („inteligibilă ideea permanentei pendulări între lumea cea aievea, reală, și cea aievea, onirică”).
Dar să vedem ce spune cartea, aceasta, pe care noi am primit-o ca dar cu ocazia Forumului Național Brâncoveniana” ținut la Potlogi în 12 septembrie 2020, iată, în plină pandemie de Covid 19, în subsolul măiastru boltit al Palatului Brâncovenesc, în atmosfera de muzeu de istorie, dar și de poezie creată de George
Coandă și invitații săi. Atmosferă de poezie și istorie, savant creată, căci, nu ne așteptam ca la Potlogi să vină atâtea somități ale vieții ștințifice și artistice, din București, și care să întărească prin prezența lor actul de naștere al Renașterii României moderne - perioada domniei lui Vodă Constantin Brâncoveanu - perioadă în
care ființează arta brâncovenească - stilul brâncovenesc - care și-a lăsat puternic amprenta asupra culturii Țării Românești.
...Gabriela Banu ne-a oferit cartea în acest anturaj de elită, carte pe care câteva zile mai târziu aveam s-o citim și s-o declarăm cartea anului în această perioadă teribilă, plină de necazuri, un roman care se pune deopotrivă la inimă, pentru satisfacția sufletească, și la minte, în creier, pentru impactul cu intelectul.
Aveam să constatăm că lunile acestea în care purtăm mască ca să nu fim răpuși de nu știm ce boală vor lovi fără cruțare, pe termen foarte lung, trecutul nostru - din fiecare; școlile pe care le-am urmat, adevărurile toate, lumea noastră cea mult simțită, trecută, și că vom trece, imediat, deja am trecut, într-o lume nesimțită (urâtă)! viitoare, fără trecut și fără început!...într-un fel, precum personajele volumului, oscilând între prezent și trecut, între
real și virtual - oniric prin intermediul „oglinzii exterioare” de la „domnu’ Eugen” patronul unei vechi croitorii, închisă de demult, și aflată în „pasajul Villacrosse” vis à vis de locul de muncă al „Pictorului” stradal din Bucureștii vechi. „- În oglindă - dorințele; pe trotoar - putințele”.
Întreaga acțiune a romanului se desfășoară în atmosfera puținelor întâmplări reale ale personajelor: Pictorul,
Profesorul, Șerban Răduș - plecat de-acasă - cu mamă-sa, căutându-l tot timpul; Emilia și Sebi, Sandra; între taraba de cărți de la Univeristate, Biserica Stavropoleos și Pasajul Villacrosse; și imaginile de vis, ireale, în care aceste personaje intră prin intermediul vechii oglinzi.
„Sinestezii”, când am văzut titlul, ne-am amintit de cronica scriitorului Constantin Zărnescu scrisă în 2003 la volumul „Carmine” - poezie și imagine - al subsemnatului, în care scriitorul clujean vorbește de sinestezia desenului aferent celor douăzeci și patru de cântece din „Carmina Burana”, de Carl Orff.
Această doamnă, Gabriela Banu, teribilă, învățată și expertă în literatura portugheză și spaniolă, poate una dintre cele mai înalte din lume, l-a însoțit la Potlogi pe Aurteliu Gogi, și, care, alături de Nicolae Georgescu și George Coandă, de Marian Ilie, aveau să formeze un cvintet demn de o școală națională de literatură, și de
istorie contemporană!...
Gabriela Banu, intelectual de prim rang, nu numai prin pregătire ca urmare a asimilării unei mari literaturi pe care a românizat-o, traducând-o, dar și prin crearea unei opere literare proprii, extrem de rafinată și intelectualizată, în care regăsim binecuvântata interferență între arte, și care ne apare ca o scriitoare supersensibilizată de realitățile cu care conviețuiește și, care, în mare parte, țin de o problematică a universalului.
Aceste realități care devin transfigurări artistice în contradicție cu modernismul și postmodernismul, uneori prea vulgar, par a fi din aceeași familie cu cea a ilustrului scriitor contemporan, Paulo Coelho, dar și cu nuanțe stilistice din Jorge Amado și Hector Dante Cincotta; dar și tente ale culorii tradiționale a lui Federico Garcia Lorca
- autorul „Yermei”, superba piesă în care auzim urletul durerii care vine din întuneric înspre lumină.
O spunem cu plăcere, o invidiem pe Gabriela Banu pentru experiențele ei literare trăite într-o asemenea companie a lumii scriitoricești de factură universală.
Noi credem că autoarea volumului de față este puternic maturizată, și opera ei, în continuare, va fi una a sinesteziilor atât de evidente în arte, toate artele, și că va continua să scrie într-o totală libertate
pe care numai știința și arta, împreună, o oferă din plin oricărui creator.
Autoarea cărții a pășit cu dreptul în această lume a culturii fără granițe, cultura lumii, singura posibilă astfel.
Personajele romanului „Sinestezii” nu trec prin aventurile de circumstanță cum sunt cele ale marilor autori hispanici, ele stau pe loc, sau se învârtesc prin Pasajul Villacrosse și prin ideile lor se-ndeaptă către lume, dau naștere la problematici valabile oriunde, iar rezolvările le aparțin în totalitate, cum, firesc, este valabil și în viață...
Aceasta este o condiție a romanului modern, o altă condiție fiind aceea a alternanței și succesiunea planurilor dintre real și oniric. Acest ea și altele din romanul autoarei de față favorizează „cinévertité”-
ul cinematografic, făcând textul ușor descifrabil, chiar poetizându-l și încadrându-l în modernitatea mileniului III.
*
Realitate și vis, dar mai multă realitate, de cele mai multe ori, dureroasă. Societatea românească, clasa conducătoare și-a bătut joc de poporul harnic și muncitor, și creștin, și cu bun simț, căruia în o sută de ani nimeni nu i-a luat dreptul la o pensie corect calculată, și stimulativă, chiar, în desăvârșită echivalență cu salariul
avut în anii apți de muncă....Pictorul se gândește, uneori, munca sa pe stradă semănând a cerșetorie, la o pensie de invaliditate, dar, vai de bietul om, român de acum! cât trebuie să umble, și pentru cât, ca să ia o brumă de bună cuvință interumană...
„Sistemul, nenorocitul de sistem îi cerea luna de pe cer ca să-i dea o amărâtă de pensie.”
O altă realitate a Bucureștiului, și nu numai, în anii societății socialiste cu regim comunist, partid unic, mai existau magazine Consignația în care mai găseai câte ceva, obiecte de mobilier, care formau odată luxul din apartamentele aristocrate. „În celelalte timpuri, moșierii sărăciți de comuniști și băgați la pușcărie, care
se încăpățânaseră să nu moară acolo, aduceau aici câte un scaun Ludovic XIV, câte un secretaire Empire, veselă din porțelan de Sévre, pahare de cristal.”
Magazinele Consignația, cu obiecte rare, și vechi, au constituit întotdeauna puncte de atracție în oricare oraș cu oarece tradiție istorică, vechi. Vai de orașele care și-au șters urmele acestei vechimi!...exemplu orașul Râmnicu Vâlcea care și-a demolat centrul vechi, nu ca să-și distrugă șobolanii (cum susțin politrucii intelectuali), ci ca să-și șteragă urmele lăsate de fiii lui Israel, și urmele bisericii catolice...
Mergem mai departe și constatăm că democrația chiar există fără nici o restricție (deși peste tot în lumea ea a fost sugrumată în acest deceniu care tocmai a trecut) doar în intimitate, în casa ta - acolo unde există sau în vise... „Lumea viselor și a umbrelor e a tuturor, democrație curată, cum spui tu...”
Romanul are mici revelații psiho - filosofice și estetice ceea ce dă greutate textului care devine comparabil cu marile scrieri ale sfârșitului de secol XX!.... Așa vedem fragmentul de pa pagina 27 în care Pictorul încearcă să explice, iată, diferența dintre Est și Vest
... „Noi, săracii Europei, bem tărie și ne căutăm fericirea. Ceilalți, bogații, nu-i așa?, se droghează tot din aceeași pricină.” Numai că noi am rămas ecologici, căci drogul nostru este...pruna, care lor le lipsește cu desăvârșire, ca și duda - dudele! ca și ...orice fructă.
Fructele și naturalul în Vest sau în lumea civilizației oceanului lipsesc cu desăvârșire. Iar la noi cresc pe toate drumurile. Tragedia este că se face propagandă să nu mai creștem nimic; nici pe noi înșine ca nație, din care cauză au trecut la provocarea omenirii cu aceste pandemii...mai înainte a fost nebunia vacii, găinii,
porcului...tot animale! Nouă ni se pare interesantă și apariția personajului, care l-a născut și crescut pe Șerban Răduș, mama acestuia, care ne reconfirmă că dragostea de mamă după majoratul fiului este o frână în maturizarea acestuia, în timp ce dragostea de tată, este un real balsam...asta-i situația!
Iată, în sfârșit, în textul romanului, apare blamarea televizorului cu care spun unii că comuniștii noștri au mințit
poporul, spunem și noi, mai rău, cu televizorul am prostit poporul! Am devenit politruci, chiar și cei care până
acum n-au fost; da am devenit niște proști. „Se duse la fereastră: privea vrăbiuțele obrăznicite care veneau până la pervaz...Dela vecini se auzea «mașina de prostit oameni» - televizorul adică, își spuse, că asta a devenit...”
„Sinestezii” - titlul romanului - să cităm o reflecție a Profesorului, prea nedumerit de variația fenomenelor naturale
abătute asupra țării; de la furtuni, mult soare și căldură mare, la ploi acide - ucigătoare:
„Ei...vreme trece, vreme vine...vis și realitate, tristețe și fericire...
Oare astea formează sinestezia vieții mele?”
Bravo, un pasaj extraordinar, în consonanță cu tot ce este mai demn, mai bun și mai frumos, mai umanitar...„Botnița democrației. « La început a venit un zvon ca o boare - epidemia din China s-a extins...
A devenit pandemie, dacă e să-i credem pe mondiali...
În România, nici n-a ajuns bine, că iată, clasa politică s-a auto-desființat: un strigăt de groază (unul singur) a trimis parlamentul acasă »...” Am scris și noi, dar cel mai urât lucru (și vedem că se vorbește din nou - ceea ce înseamnă că idioții n-au învățat nimic de la viață - 19 octombrie) că au aruncat blamul pe inutilitatea celor care au împlinit 65 de ani!! ... - Izolați-i pe bătrâni!
Parcă strigau în gura mare: - Bătrânii mănâncă mult și pământul nu mai are de mâncare!... - Trăiesc prea mult. O primă fază ar fi să intre în izolare. Totală. Să intre în azilele de bătâni sau, care nu vor, în camere speciale unde să li se aducă de mâncare preparată de doctorii virusologi și finanțată de tinerii politicieni.
Gabriela Banu pare un Pirandello al zilelor noastre, invers, care nu-și caută un autor pentru cele șase personaje, fără, ci trăiește în lumea transfigurată a trecutului vizibil, încă, în Pasajul Villacrosse, căutându-și personajele și găsindu-le; cele câteva fiind atrase de „Pictor” și „Oglinda” sa miraculoasă. O „Sandră” profitoare după „Profesor”, (încă captivat de tradițional), o „Emilie” care nu-și găsește locul lângă un „Sebi”, prea tânăr și
nerealizat profesional, un „Răduș Șerban”, care refuză tradiția, își alungă tatăl de lângă el. Doar câteva personaje, dar suficiente pentru a zugrăvi societatea românească din zilele noastre, aceste
luni!, dintr-un oraș, conținând un centru vechi, intrat în starea de urgență datorată pandemiei declanșată de OMS. Rând pe rând personajele căutate, și găsite, mai toate înclinate către spiritual și apăsate de grijile comunității, ni se dezvăluie, ne arată o societate care pe noi toți ne apasă, ne încurcă în respirație, ne arată drumul greșit pentru viitor. „Câteodată compunea și hiphop, fiindcă simțea cum dă în clocot revolta în sufletul lui: îi păsa
de sărăcie și nedreptate, de arta pictorului părăsit de noroc, de legi strâmbe și legiuitori inepți, de hoți pe picior mare și nesimțire pe măsură...”
În viitor (ne lamentam noi în tinerețea noastră, când se vorbea de exploatarea eficientă a pământului, ca populație și răspândirea ei în areal) omul va fi obligat să obțină totul de pe fiecare metru pătrat, cel destinat lui sau cumpărat...parcă Nicolas Schӧffer vorbea despre asta. Iată că și doamna Răduș, mama lui Șerban, instrumentistul la clape, plecat de acasă, spune, pare a fi filosoafă: „Sunteți și suntem niște Oameni adevărați - și ne vom salva cu toții! Fiecare are sub scaun colacul de salvare - folosiți-l și împliniți-vă visele!”
Esența prezenței muzicii clasice în viața publică: câți mai mulți compozitori interpretați și foarte rar aceiași!
Cei care au urmași, moștenitori cu drepturi, impun instituțiilor filarmonice interpretarea cu măsură a marilor strămoși, tocmai pentru a nu fi bagatelizați... Motivează și Răduș: „că de asta lăsae Conservatorul,
că-l omorâseră cu studiul clasicilor...Pe care-i aprecia, dar « să stea în banca lor, când vreau eu să-i cânt...»”.
Un adevăr trist, nu când vor ei (conducătorii) ascultăm muzică simfonică, care obligatoriu se punea la difuzor în zilele de doliu național, câte trei!...ci, când suntem pregătiți să ascultăm muzică simfonică.
Practic este singura artă pentru care, ca s-o înțelegi și să o respecți îți trebuie oarece pregătire...
Dacă nu, trebuie să asculți „ce credea Cortẚzar despre muzică...« Dacă auzi...ceva ca o priveliște scufundată în
frică, cu pietre și ruguri...dacă auzi cum miroase pâinea, ...sau auzi umbra unui cal, atunci cred că ești pe drumul cel bun.»”...Așa am învățat și noi să ascultăm muzică, prin intermediul poemului simfonic „Preludiile” de Franz Liszt. Sau mai potrivit cu ceea ce se întâmplă în instituția media din zilele noastre fiind aria „Calomniei”
din opera Bărbierul din Sevilla, de Rossini!...sinestezii, sinestezii... stări poetice, stări muzicale, fenomene naturale...
Starea de bucurie, de plăcere... sunt stări colective și de aceea când aplaudăm în sala de concert, aplaudăm îndelung, uitându-ne în jurul nostru, bucurându-ne că se bucură și ceilalți... de fiecare dată Răduș improviza și suna altfel, era o minune pe care fiecare o trăia în felul lui: Pictorul plutea, Proful, mai cerebral,
încerca să o înțeleagă, fata din colț parcă voia să pipăie melodia și-și frământa degetele pe marginea mesei...”
O ho ho, iată, din nou, „- Dezinfectați aleile și străzile, măgarilor, și lăsați copiii să se joace, și bătrânii să se plimbe!” (nu, nu, măgarii sunt tot atât de sfinți precum catârii, să avem grijă!)
...Da, aceasta este literatura care ne trebuie, literatura sfârșitului de secol XX și secolul XXI, literatura în care lucrurilor trebuie să li se spună pe nume, adevărurile trebuie înrămate; literatura, arta în general, în secolul XXI vor fi forțe de producție! și creatorii - plini de interferențe ale artelor, și sinestezii, vor fi muncitorii cu
calificare înaltă...
Când gândurile se strică în om, totul se strică în jurul său; nimic nu mai este astăzi ca ieri și astfel trecutul devine nesolidar faptului de astăzi și din viitor... „Se uită la oglinda stricată, cenușie, chioară, «așa cum am opictat-o ieri, acasă, ...M-am gândit mult până să atac problema... Mată, fără strălucire, reflectă obiectele din fața
ei într-un fel... psihedelic, halucinant aș zice...Însă m-a chinuit rău până să-mi iasă așa brumată, în ceață, cu forme vii abia ghicite în adâncul ei»” și vai, vai, „Biată țară-n criză...coronară «Din picior de plai și gură de rai» ai ajuns maidan pentru orice golan...”
Ce paradox, ajungem să dorim ceea ce avem din plin!...Aer. Și nu ne lasă, să respirăm! Așa cum francezii din Paris sau Bayonne au ajuns să nu aibă de băut apă!...auzi, tu, Franța de la Paris și Bayonne nu are apă potabilă!
Ce cretinism, și circarii de români cu costume de cosmonauți pe ei sună din trâmbițe că aerul nostru
– oxigenul nostru – nu este bun, ci otrăvit.
Mă cutremură un gând rebel: da, pandemia pare să fie o crimă cosmică cu seringa în mâna omului cosmonaut, care nu a zburat niciodată și pentru care albul a devenit negru...
„În liniștea amenințătoare, gândurile zumzăiau nebune – unde oare se duce lumea asta?, și noi după
ea?...”
Felicitări doamnă Gabriela Banu pentru cartea pe care ai scris-o acum!...și pe care ne-ai dăruit-o și nouă,
...............................
Petre Cichirdan
CULTURA vâlceană
|
Petre Cichirdan 11/1/2020 |
Contact: |
|
|
