Andrei Ciurunga - Voievodul liric al Basarabiei răstignite
Iisus este în capul legiunilor nesfârșite
de pătimitori în lanțuri și în temnițe, pentru
Adevăr și Dreptate. El a fost primul deținut
politic creștin. (Părintele Liviu Brânzaș)
La suprafață, în afara lumii libere fenomenul liric, literar, filosofic și teologic par paradoxale, dar lăuntric în sufletul neîncătușat, în spiritul libertății depline este o celestă antinomie, prin faptul că în Infernul concentraționar ateu s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase prin excelență, o MĂRTURISIRE mistică, fără precedent în Istorie, în Patristică, o Filosofie creștină sofianică, nemaiîntâlnită și o Teologie ortodoxă ce purcede spre o Filocalie cu o înaltă vibrație cerească.
La fel de paradoxal și antinomic POEZIA creștină au urcat suferința Golgotei românești, țâșnind din brațele Crucii jertfelnice în Sânul ceresc al Învierii.
În infernul concentraționar al României Penitenciare omului creștin intrat sau rămas în comuniune cu Dumnezeu, i-au crescut tainic două aripi spirituale: rugăciunea permanentă și poezia continuă, ambele arzând lăuntric ca niște mărețe flăcări nemistuite, împodobind eticul și înfrumusețând esteticul.
Cele două Taine ale Frumuseții divine: RUGA și POEZIA creștină au ridicat credinciosul de la hotarul supraviețuirii spre bolțile azurului sublim al revelației.
S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraționar: poeziile au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-și chipurile și le-au transmis prin morse comunității lor de suferinzi care prin terapia divină și-au cicatrizat rănile destul de adânci.
Poezia și rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistența personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuțit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreștinat, împărtășindu-i astfel pe toți cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.
Scrierea poeziei în mental era un exercițiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseții izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbușit, sfâșiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura icoanei sale.
Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creații spirituale-Omul hristic.
Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creației în cuptorul suferinței, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.
Rugăciunea îl poate însoți pe poetul creștin aflat în inspirație și poezia sa poate deveni înălțătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinței, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseții divine a ÎNVIERII.
Toate actele diverse ale creației spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.
Poezia și Rugăciunea devin consubstanțiale în sufletul frumos al creatorului haric.
Poezia și Rugăciunea ardeau tot mărăcinișul egoului, arau ogorul sufletului și semănau în inima hristică sămânța cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creștină.
Rugăciunea și Poezia refăceau în trupurile zdrențuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumusețe toate celelalte acte ale Omului creștin.
Așa s-au născut în infernul concentraționar prefăcut în Agora, POEȚII CRUCII.
Poeții Crucii, parte formați, parte consacrați, altă parte convertiți prin mistica suferinței și a jertfei la creație și-au odrăslit conștiința cu înțelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viață: slujirea credinței și a iubirii de Patrie și de Creator sub heraldica demnității creștine. Odată pătrunși în regimul tenebrelor, terorii temnițelor, penitenciarelor, lagărelor și-au ordonat conștiința morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuției permanente, rămânând fermi, cinstiți, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, știind că nu este pecetluit nici un triumf, știind că statornicia nu are durată, știind că tăcerea vindecă întristarea, creația, munca cu sinele întărește nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalți, pentru urmași, pentru țară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă. Soarta te cheamă la viață, dar Destinul te alege pentru ceilalți. Țelul vieții trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurarea, astfel încât toate încercările sorții să te întărească pentru a birui.
Prin Rezistența lor creștină, Poeții Crucii s-au aprins în Luceferi călăuzitori de lumină, de har, de sublim peste întregul univers concentraționar, împletind și consființind toate formele scrisului în acel sinistru și diabolic spectru carceral.
Poeții Crucii, ca Marii Sacerdoți ai Cuvântului dumnezeiesc și co-liturghisitori ai Suferinței Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în libertatea, în nădejdea, în răbdarea, în jertfa și în dragostea lor, toată voința-sentința pătimirii, întrupată prin: ateismul vânzării și trădării, prigoana, persecuția, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemnițarea, tortura, calvarul Golgotei Nației, Crucea Răstignirii, dar și în harul Slavei și al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Crucea suferinței Generației mistice - înnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creștine capătă frumusețea ortodoxă a tainei divine care ia chipul ființării dumnezeești întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă și sacră creație filocalico-mistică.
Fără creion și hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, știință, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăiește un neam și un individ, prin creație, și tot prin asta supraviețuiește... (Mărturia monahului Atanasie Ștefănescu, deținut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)
Generația mistică a Renașterii creștin-ortodoxe dacoromâne a secolului al XX-lea, ca cea mai încercată și mai prigonită dintre generațiile istorice și-a împletit logodna veșniciei nemuritoare, pecetluindu-și Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferință și dor, în îndurare și crez, în patimi și sărbătoare, în frângeri și neînfrângeri, în smerenie și înălțări, în mocniri și mărturisiri, în nădejde și împliniri, în prigoniri și purificări, în doine și psalmi, în apusuri și răsărituri, în lanțuri și descătușări, în persecuții și slavă, în cătușe și har, în chemări și înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge și Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare și răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.
Unul dintre marii sacerdoți ai creației mistice, care a stat alături de Radu Gyr, poetul Crucii prin excelență, privind spiritul filocalic și sofianic al poeziei religioase a fost Andrei Ciurunga.
Am avut privilegiul să-l cunosc răsfoindu-i filele vieții ultimului an și jumătate.
L-am prețuit, l-am admirat, l-am înțeles, l-am venerat, l-am iubit și-l cinstesc.
Andrei Ciurunga (1920-2004), Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost arestat în Noiembrie 1945, pentru articolul Expresul, eliberat după o lună, rearestat și condamnat pentru poezia sa martirică. Cântecele sale de dor și de război, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chișinău, i-au adus prețuirea celor 4 ani de condamnare politică, dar și interdicția de a nu mai scrie nici măcar un vers. Cum însă Canalul Morții, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiți și imn al devenirii demnității lor, Andrei Ciurunga nu s-a cumințit și a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniță.
Pus în libertate în anul 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat definitiv în August 1964.
Își ia în anul 1964, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet creștin, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat prigoana și persecuțiile în sinistrele și fioroasele penitenciare Jilava, Văcărești, Gherla, Galeșu, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Balta Brăilei.
În toamna mileniului trei, la Poarta Albă-Constanța, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor și Martirilor a trimis o solie ce s-a reflectat cu reverență pe Monumentul Canalului, unde la poalele Columnei era înflorit și numele marelui poet Andrei Ciurunga, îmbrățișat de câteva versuri înroșite din celebra sa poezie Canalul.
A urcat întru Luceferii creației sofianice cerești cu imnul și smirna Sărbătorii Împărătești Schimbarea la Față a Domnului, la 6 August 2004.
Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit Canalul Morții, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiți și imn al prigonirii lor, moment crucial în care Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor.
Zidit din argilă și foc și-a frământat zilele în cântare și visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri de mângâieri. Din zările rotunde și-a împletit șoaptele cuvintelor fermecate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeață i-a fost rugăciunea, care i-a smălțuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Șoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa care suie peste Carul Mare mireasma luminii serafice. Din șuvoiul cernit al Danubiului însângerat și-a împletit lacrimile sale de foc pentru Basarabia Martiră.
După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga și-a plămădit inedit și inefabil temerarului său destin în Poemele cumplitului CANAL.
CANALUL
Aici am ars și-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinții din țărînă,/ și-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi și dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am așternut pe gene/ și le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinși sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre și Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec și de pîine,/ înjurături și pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ține minte și-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă și pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărțile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.
(Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)
Creator genial, curgător ca o mare cascadă, temperamental ca un sacerdot, înălțător ca un pisc, fremătând de imagini între clocotiri și revărsări, Andrei Ciurunga ne înzestrează cu autoritatea sa inefabilă semnificația unei trăiri filocalice, răsfrânte din Trupul frânt, însângerat al Patriei sale smulsă din Sânul crucificat al Țării MAMĂ.
O, de-ar mai trece Dumnezeu prin țară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu știu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund,// ar da de mari palate-mpestrițate/ și de bordeie-ascunse sub pământ,/ dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfățișarea Oaspetului Sfânt.// O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii și mălini,/ ne-am ridica încreștinați pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.// Și zornăind cătușele comune/ ce-au ruginit în temnițele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.// Dar Dumnezeu mai zăbovește încă/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei seminții.// Ci noi, bolnavi de-adâncă neputință,/ privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuință/ ne sunt de lipsă scuturile-acum.// Sub cerul țării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.// Privindu-Ți Fiul dăruit pierzării/ îți mulțumim de codri și de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat și fulgere la brâu
(Răstignire).
Mistica sa și-a pus inelul de logodnă al zorilor de dimineață. Reminiscențele tinereții în marșul lor forțat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru țară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalți, ca o rugă pentru biruință. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credință a sfărâmat glodul existenței tenebros, înfiripând zenitul. Luminișul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.
Ai noștri dorm în suflet cu genuna,/ dar măna cui îi mângâie prin vis,/ că-n locul frunții lor de totdeauna/ parcă-nfloresc petale de cais?// Un înger alb-sau liniștea se-aude?/ Se-mbracă-n aur noaptea și-n mister./ Abia sunându-și lanțurile crude/ se-nalță toată temnița la cer.// Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă,/ ar învia, dar încă n-are semn-/ și crucea-ntinde brațe de osândă/ cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).
Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite și le-a-ndurat veninul din mustul suferinței. Din cătușe și zăvoare și-a dăltuit glasul de aur să împlinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor și-a făcut trâmbiță și-n fiecare cuib de lumină a odrăslit un mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.
Hristos a înviat prin temniți și galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va crește marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată țara.// Hristos a înviat peste lopeți/ abia mișcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăți/ să ne sărute frunțile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea țări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat și pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- și vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va crește mâine mușchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-și dăruie mulțimii trupul-Pâine,/ și să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată țara, mâine. (Hristos a înviat!).
Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului frumos al Eroilor-Martiri, punând jalea în bocet de marș. Șoaptele inimilor de Mame licăreau ca păpădiile înrourate. Boldul morții trecea-n mireasma hlamidei de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia și ura cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase și luciferice. Îndurările se prefac în lacrimi de ceară aprinsă, iar rănile, devine o adiere parfumată de trandafir. Suspinele lui Iisus, ale Maicii Preacurat și-ale Eroilor-Martiri s-au înaripat în fluturi zburând spre azurul serafic. Sutașii, gaborii paralizați nu mai puteau păzea lumina prelinsă din cântarea îngerilor de sus și a celor de jos. Cerul sfărâmase zidurile încremenitelor temnițe, prefăcând celulele în altare, zăbrelele în făclii aprinse, cătușele în șirag de rugă, vaietele în cântări și psalmi de bucurie. Prigoniții religioși, Osândiții creștini persecutați pășeau în ceată pe Calea Mucenicilor spre Cer.
Trebuie să ne întrebăm permanent, pentru sufletul nostru frumos, creștin-ortodox,
pentru viața viitoare, pentru generațiile de sacrificiu viitoare, ca o cuminecare de
viață spirituală, să ne întrebăm, să primim răspunsul și să-l mărturisim:
- De ce Hristos este permanent răstignit?!?
- De ce Neamul dacoromân este continuu urcat pe Cruce?!?
Mă întreb...(grăia un alt mare poet și pătimitor al regimului ateu-carceral) va ști vreodată Dunărea ce otrăvuri ale disprețului de oameni s-au distilat în bulboanele ei, din apropierea mării? La Salcia, la Canal, la Periprava? Mă îndoiesc că fluviul ar putea trimite în uitare (oricât de fertil i-ar fi mâlul care naște mereu viață tânără) toate nedreptățile suferite de fiii ei care au iubit-o în eternitate... (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanța-2010, p. 25)
Dreapta credință impune fidelitatea unei conștiințe morale treze, pentru a împlini autoritatea Dragostei creștine, iar aceasta pecetluiește demnitatea și onoarea credinciosului ortodox de a sluji neîncetat ADEVĂRUL revelat, pentru a deveni LIBER, mărturisindu-l permanent prin pururea cinstire a tuturor ÎNAINTAȘILOR aleși!
Marele Poet Andrei Ciurunga/ Robert Eizenbraun/ Robert Cahuleanu a înnobilat
Pantheonul liricii naționale și universale.
Cinstire lui Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite!
Gheorghe Constantin Nistoroiu
27 Octombrie 2020, Brusturi-Neamț-Dacoromânia
+ Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Sf. Mc. Nestor
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 10/27/2020 |
Contact: |
|
|
