– Cum ai dormit?
– Cum ai dormit?
– Bine.
În fiecare zi aceeași întrebare. Dulce în esența ei, dar repetitivă până la Carul Mic și Carul Mare. Ieri l-am întrebat:
– De ce mă tot întrebi cum am dormit? Dacă dorm, dorm. Habar nu am cum o fac, că-s ocupată să dorm. E o întrebare stupidă.
L-am derutat. Dar, cum analizează și-mi dă dreptate întotdeauna, s-a gândit preț de câteva secunde și mi-a răspuns:
– Asta e ca întrebarea aceea când intri pe ușă și ești întrebat: ai venit? De zici că nu te vede că ai venit. Ce să zici? Că ai plecat?
Râdem amândoi și-n trei minute uităm de conversația savantă despre întrebările inutile ale omenirii, care consumă timpul oricum limitat, nu-i așa, al muritorului de rând.
Și vine noaptea și mă pun la somn că eu noaptea dorm. Mă culc pe la unsprezece. Adorm ca de obicei, dar, dintr-un motiv pe care numa’ somnu-l știe, mă trezesc de o mie de ori cu o sete, de zici că Sahara mă locuiește. Și beau apă. Și dacă beau apă mă duc și la baie. Și ațipesc și beau apă și mă duc la baie. La un moment dat mă trezesc fresh! Cu ochii mari de bu-hu-hu. E întuneric afară. Nu-i nimic, mă gândesc. O să scriu. Îmi pornesc telefonul să mă uit la ceas. Ecranul mă plesnește cu o lumină crâncenă. E trei și jumătate. Nu. Nu e bine, gândesc și mă trântesc înapoi în pernă. Mi-e cald. Mă duc și deschid geamul. Vine o răcoare divină din grădină. E un septembrie clar de vară indiană, așa cum numai în Canada se întâmplă. În primele secunde o liniște binefăcătoare se strecoară prin plasa geamului și-mi poposește pe pleoape, făcându-le grele. Respir adânc, hotărâtă să mă întorc în lumea onirică, dar aud niște foșnete moi și dubioase printre frunze și un clipocit mic. Sunt ratonii cățărați pe vie care fură struguri, ca de obicei în această perioadă. Mănâncă și scuipă pielițele. Iar am ce curăța mâine, gândesc cu necaz pe hoții rubensieni.
N-au cum să ajungă la mine, că dormitorul e la etaj, că e plasă la geam și că le e frică de oameni. Dohhh! Îmi spun cu voce clară în minte toate argumentele ca să-mi liniștesc starea de iritare și ușoară frică Ațipesc într-un târziu, având în spatele minții gândul că, la câțiva metri de mine, chiar dacă despărțiți de pereți, se simt bine, în grădina mea, niște grăsani blănoși.
Mă trezesc din nou. E ora patru. Deja în România e agitație. Am o grămadă de notificări pe FB. Intru. Vorbesc cu două prietene de peste ocean. Ele au poftă de poveste. Una e în Germania, cealaltă în Kuweit și la ele e ziua slobodă, nu sugrumată de somn, ca la mine. Le citesc mesajele, dar ochii încep să-și ceară drepturile. Le scriu că mai dorm un pic. Închid telefonul și aterizez fericită în perna moale cu parfum de vise.
Am senzația că abia am adormit când deșteptătorul mă anunță că trebuie să mă trezesc. E ora șapte și sunt ruptă de oboseală.
Mă duc încet spre bucătărie, spre cafeaua cea de toate zilele și toate oboselile. Nu mă întreabă, dar în spatele minții stăruie întrebarea lui:
– Cum ai dormit?
Toronto / oct 2020
|
Em Sava 10/23/2020 |
Contact: |
|
|
