Un scriitor – martor al lumii de astăzi pentru lumea de mâine
Constantin Pădureanu este un autor prolific, axat pe mai multe paliere/ genuri literare – poezie, povestire, roman, teatru, neuitând însă nici prima dragoste, pasiunea jurnalistică, reflectată în reportaje, interviuri și însemnări de călătorie – în Grecia și Israel.
A debutat, de altfel, (în 1977) cu publicistică în ziarul Înainte (unde a fost redactor), iar editorial cu povestirea „Fântâna”, în culegerea de Proză scurtă a tinerilor scriitori. Debut 86, Ed. „Cartea Românească”, București, 1986.
Anul acesta, la editura Betta, a publicat un nou volum din seria, deja cunoscută de acum pentru cine este familiarizat cu scrisul său, a „Focurilor”, alcătuit și acesta din „secvențele” unui poem narativ ce focalizează un moment sau altul din viața unui areal rural contemporan.
Poemul narativ amintește de insolitele volume La Lilieci – insolite la vremea aceea –, un întreg ciclu poematic prin care Marin Sorescu își schimba total maniera de a scrie tocmai pentru a nu cădea – și o știa bine un poet de talia lui – în manierism.
În cazul lui Constantin Pădureanu, acest „poem” cu tematică axată exclusiv pe lumea satului oltenesc, sat în care a crescut și autorul Focurilor nestinse, se vrea o mărturie asupra unui spațiu cu puternică amprentă identitară.
Dar care este perimetrul zonei în care se petrec cele relatate secvențial de Constantin Pădureanu? Altul – și totuși aemănător cu cel bulzeștean.
Toponimic aria se identifică cu câteva sate din jurul Craiovei: Podari, Popoveni, Balta Verde, Rudari.
Geografic – este vorba tot de ținutul sudic al României, Oltenia având un specific amprentat de grai, onomastică, obiceiuri, tradiții. Nu putem, cu siguranță, eluda și aspecte general umane, căci și aici, ca pretutindeni, oamenii iubesc, urăsc, se împrietenesc, se împacă, se despart, se căsătoresc, mor, iar autorul îi surprinde în aproape toate ipostazele vieții, uneori aparent insignifiante, subliniind însă – printr-un cuvânt, un gest, o atitudine, un nume – specificul identitar al zonei, iar identificarea zonală se face în mod direct și prin semnalarea unor toponime particulare, cunoscute doar de localnici – Geonoiești, Gabru, ori a altora mai generale – Rudarii Olteniei.
Nu întâmplător titlul primului „prozopoem” (am împrumutat accepțiunea lui Geo Vasile din textul pe care autorul volumului a ales să-l introducă drept „Prefața doi”), așadar, nu întâmplător, titlul care deschide cartea, „Focuri stinse”, este ales pentru întregul ciclu. Focul, de altfel, este un laitmotiv în scrisul lui C. Pădureanu, dacă ar fi să exemplificăm numai cu titlurile unora dintre volumele anterioare: Focuri mocnite, Editura Aius, 2012, Focuri arzând, Editura Aius, 2013, Focuri pe dealuri / Feuer auf den Hugeln, ediție bilingvă română-germană, Editura Aius, 2014, Focuri pe colnic / Fuegos por el otero, ediție bilingvă română-spaniolă, Editura Aius, 2015, Focuri pe câmpii/ Flames in the fields, ediție bilingvă română-engleză, Editura Aius, 2016, Focuri de Aoleo Mărie, Editura Macedoneanul, 2017, Focuri cu vălvoare, Editura Aius, 2018.
„Focuri stinse” deschide așadar volumul și cuprinde pe patru pagini o secvență din viața unei comunități în care – după tradiție – oamenii se ajută totdeauna între ei la necaz („Oamenii fuseseră săritori/ Se organizaseră bine”). Desigur, ca în orice comunitate, și oamenii, ca și reacțiile lor pot fi diferite, iar autorul surprinde – în episoade concise – o varietate de indivizi participanți la stingerea focurilor celor două „plaste de fân”, dar și o unitate în reacții (cu o singură excepție – Fane Ivantistul (onomastică cu influență populară pentru „adventist”), cel păgubit, de altfel, despre care aflăm că „stă în casă/ citește Biblia/ și se roagă”.
O trecere în revistă a Cuprinsului cărții poate fi o primă poartă de intrare în multitudinea cazuisticii acestei lumi descrise de autor. Fiecare titlu vrea să surprindă esența celor descrise apoi – pe larg sau mai concis: „Vizita”, „Vădana”, „Dănacul”, dar și „Își luase lumea-n cap”, „Vrea să-mi spargă casa”, „Aduce barza un frățior” etc., etc. Se observă cu ușurință din exemplele de mai sus, din punct de vedere lingvistic, cel puțin două tipuri: tilurile nominale, care reflectă o stare esențială în care este surprins un individ al comunității rurale; al doilea, mult mai explicit exprimat, titlul narativ, care este constituit dintr-o propoziție de sine stătătoare și, desigur, mult mai clară semantic. Fiecare titlu, de fapt, ascunde, dezvăluind în același timp, un moment anume din viața unor membri ai comunităților din arealul respectiv, moment care, de altfel, este unul general uman, fie că e vorba de nuntă, de nașterea unui copil, de gelozie, de trădare, de necazuri inerente, de bucurii, de scene dramatice ori de-a dreptul hilare. Ceea ce diferențiază totuși aceste colectivități este limbajul și, nu de puține ori, obiceiurile.
Unul dintre semnatarii „Postfeței doi”, Florentin Popescu, sublinia „ineditul subiectului/ subiectelor”, sugerând totodată multitudinea de „momente” surprinse de autor din viața satelor oltenești. Ca într-un film documentar, trec prin fața cititorului oameni de ieri, oameni de astăzi. Viața lor e surprinsă, de exemplu, pe vremea „ceapeurilor”, dar ajunge până aproape de zilele noastre, deși multe dintre întâmplări nu pot fi supuse unei situări temporale precise, câștigând astfel în valabilitate general umană.
Lumea din spațiul bine cunoscut de autor se individualizează și onomastic, fiecare comentator al volumelor semnate de Constantin Pădureanu subliniind nu numai ineditul, dar și rezonanța fonetică a numelor ori poreclelor personajelor – protagoniști ai întâmplărilor mai mult sau mai puțin spectaculoase povestite în seria „Focurilor”. Pentru exemplificare cităm din acest ultim volum nume ca Pompică Vijulie, Terente, Sucală, Corcodel, Fulger, Corcoață, Vasile Mozgoavă, Nicolae Bacariciu și lista poate continua. Ca în orice sistem denominativ, apar și aici două modalităţi de identificare: cea obișnuită, standard, cu antroponime oficiale (nume de familie, prenume – Vasile Pop, Leonora, Cazacu, Marin, Tudor ș.a.), şi alta cu o motivație semantică, numele fiind provenit din porecle, unele având o certă notă ironică – Gică Falcă, George Pisică – , altele bazate pe evidențierea unui defect fizic – Manda Ciunga. Tendinţa evidentă este aceea de a ironiza ori satiriza fie aspectul fizic, fie atitudinea, morala, starea socială, un viciu ori chiar religia (am citat mai sus numele Fane Ivantistul, locuitorii de confesiue adventistă fiind o minoritate, putând fi astfel identificați prin porecle).
Parodierea unor anumite fapte ori, direct, a unor semeni, prin surprinderea unei secvențe din viața lor, a unui comportament sau a exprimării fruste – într-un moment oarecare al existenței acestora – se împletește în acest întreg puzzle narativ – care constituie volumul Focuri stinse – și cu o consemnare plină de înțelegere ori chiar cu compasiune.
Un univers întreg, cuprins sinecdotic, lumea descrisă secvențial de autorul-martor vine să completeze informații antropologice, lingvistice, onomastice și chiar istorice despre o zonă geografică familiară cititorului din Oltenia, dar, într-un fel, exotică pentru cel din alte zone geografice.
|
Mihaela Albu 10/15/2020 |
Contact: |
|
|
