Căutări - (Între)Țesă(/u)turi
Îmi joacă în minte cuvintele fără o noimă anume, exerciții semantice în care sar de la ‘țesătură’ la ‘țesuturi’ într-o neclară împletitură a imaginației, în stare să cuprindă meșteșug și natură într-un simplu gând despre legături, memorie, apartenență, chiar dor. Țes și se țes în mine nostalgii (tomnatice) privind la frunzele căzânde, la covorul pestriț ce acoperă parcul, la ultimele sclipiri fascinante ale copacilor ce se pregătesc să reintre în sine peste iarnă. Îmi amintesc cum oamenii altor vremuri făceau la fel.
Nu e deloc întâmplător că singurul dar pe care îl am de la bunica mea este o față de masă țesută de ea. Albă cu o bordură roșie, cu modele geometrice. Am întins-o pe prima noastră masă de Thanksgiving aici. Evident am pătat-o la prima folosire. De atunci o păstrez într-o cutie specială împreună cu alte lucruri vechi, prețioase. E o amintire din vremurile Ei încă bune, când războiul de țesut trona lângă fereastră și ea își petrecea iernile aplecată peste el. În ultimii ani nu mai făcea decât covoare simple din resturi de materiale și ciorapi. (Nu mică mi-a fost mirarea să le văd din nou la modă la IKEA.) Stăteam lângă ea pe un scăunel și tăiam conștiincios, cu o foarfecă uriașă, cârpele pentru ea, apoi le făceam ghemuri uriașe. Dar am prins-o și în anotimpul în care ‘crea’.
Mă uitam fascinată la mâinile ei albe cu degete lungi, mirându-mă cum pot fi atât de frumoase după atâta osteneală. Trecea cu rapiditate suveica printre fire, schimba culorile, consistențele lânii după o logică ce-mi scăpa cu totul, urmând o strategie precisă, parcă înnăscută, asemeni albinelor construind perfecte alveole hexagonale. Auzeam de oriunde din casă ritmul pedalelor alternând, apoi bătucitul fiecărui nou rând cu lespedea de lemn, un ritm halucinant ca al tobelor africane. După o vreme îi dispărea crisparea concentrării, zâmbea și înțelegeam că a găsit modelul pe care-l dorea, iar mâinile lucrau parcă de la sine.
Unde învățase oare acest echilibru al culorilor, simetria formelor?
Ca toate bunicile acelor vremuri, îmi părea și ea legată direct la ițele mitice ale poveștilor. Mi-a spus la un moment dat că fiecare fir pe care îl înnoadă e iubirea, tristețea, regretul, durerea sau bucuria pentru cineva drag de aproape, de departe ori plecat fără întoarcere… și că la vârsta ei s-au adunat atât de mulți încât ar putea face o cuvertură de aici până în Rai. Ce voi fi înțeles atunci? O fi spus chiar așa? Doar memoria și imaginația sunt procese neuronale similare… Dar, ca în legende, trebuie să fie un sâmbure de adevăr (istoric) la mijloc.
Acasă am povestit îndelung despre minunea războiului de țesut așa încât tatăl meu mi-a meșterit un cadru de lemn, a bătut două rânduri de cuie sus și două jos, a înfășurat în jurul lor strâns o sforicică de bază și mi-a spus că asta e tot ce încape în apartamentul nostru de bloc. Mama mi-a dat două gheme mici de lână moale, unul alb și unul roșu deschis, mi-a făcut primele două rânduri arătându-mi cum să trec firele, cum să schimb culorile și am început răbdător, neîndemânatic să ‘lucrez’, lovind cu furculița fiecare rând terminat anevoie, de două ori, întocmai ca Ea. A ieșit o păturică pentru patul Katinkăi, păpușa mea favorită, în două culori, atât cât avea mica mea familie de atunci, atât cât putea universul meu cuprinde la acea fragedă vârstă.
Sigur că între timp ar fi trebuit să trec de la micul gherghef la un adevărat război de țesut și pânza mea s-ar întinde multicoloră tot mai apropiată de a bunicii, dar poate nu atât de aspră ca a ei. Mă întreb într-o doară, ce am fi de am rămâne simple fire în vânt? Dacă nu s-ar găsi o mână pricepută, o minte creativă și un suflet cald care să ne prindă și să ne înnoade (până la a nu se mai recunoaște îmbinările) și apoi să ne întrețeasă într-o tapiserie coerentă de chipuri, de vieți, de destine?
Începută devreme, pătura mea (protectoare) e acum (arhi)plină de atâția dragi, (de aproape, de departe, de pe tărâmul fără întoarcere). O scutur bine de praful tristeții sau al uitării până rămâne numai iubirea. Mă înfășor în ea strâns până ce desenele și culorile ei se scurg pe epidermă, apoi tot mai adânc prin țesuturi până la inimă, până la centru, colorându-mă, cofigurându-mă până devin o urzeală de bucurie, de mulțumire, de recunoștință. Abia atunci sunt Eu, când toți ceilalți sunt sublimați în mine. Atât de norocoasă, ies în lume zâmbind, ca Iosif cu haina lui în multe culori. Un fir în covorul ei.
Lăcrămioara Varga Oprea / Tooronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 10/13/2020 |
Contact: |
|
|